am citit: " spleen de februar" (ioan peia)

singur în maşina de scris
si afară vîntul vîntul vîntul

legătura dintre început şi sfîrşit
e ca un fir de nylon
limitat de două strategii:
una, pe mal – vînătorul dormitînd îngheţat la marginea apei
cealaltă, în apă – vietatea somnolentă ocolind semnul înşelător
şi vîntul vîntul vîntul
scărpinîndu-şi spinarea de luciul albastru al apei

singur între clapetele mici, înnegrite de praf
pe verandă
pisicile deschid ochii la fiece rafală
un soare cu bandaj elastic
picoteşte în mîneca unei haine rupte

într-o duminică strimtă, cît o chilie de peruş
vecinii îşi curăţă acoperişul şi tac

e o încremenire de iarnă obosită în jur
şi poţi să gîndeşti simplu: distanţa între tine şi
tine
este cît pasul unui păianjen sechestrat între cercevele
cît ezitarea unui cuvînt rămas gol
în freamătul degetelor

singur
pe un vîrf de ac




Comentarii:
NICOLAE TUDOR:
"retin aceste exprimari ale clapetelor pline de praf cand oamenii, in general, au grija sa nu le intre-ntre cercevele vantul, vantul, vantul. e incremenire in oameni, bine ca reusesc macar unii sa gandeasca. oricum criza a ajuns "intre tine si tine", ceea ce nu inseamna intre mine si aproapele meu, ci limita dintre a fi sau a nu fi definita de coordonatele varfului de ac: om, pisic, soare si ce mai e. se poate mai jos de atat? da. fiindca, in timp ce lumea arde, babe inconstiente se piaptana cu perii ale inconstientei.
legatura dintre inceput si sfarsit poate ca este trainica in pofida a ceea ce face vantul... cel ce trece printre strategii ca prin maneca hainei rupte. pe coarda de scris - prostituata alaturi de cuvinte mai goale decat ea - se desfasoara viata inchisa-ntr-o veranda oarecare inchipuindu-si ca-i duminica.
vai!"
ioan peia:

"înţeleg că, din punctul tău de vedere, a fost aproape bine, nicule.
mă bucură că, înainte de a da cu toroipanul, se mai şi gîndeşte pe lumea asta cotropită de năuci!
ba chiar, poţi face şi o analiză inteligentă.
să fie într-un ceas bun!"



cîntînd


nu poţi fugi de singurătate
în vecini
nu poţi chema poştaşul
să sune de două ori

există doar un timp al întîmplărilor frumoase
nu poţi purta decît o dată
haine de sărbătoare

da
lucrurile se întîmplă o singură dată
o dată te naşti, o dată te uimeşti
o dată se sting luminile şi muzicanţii pleacă

oricît te-ai aduna la un loc
tot cu aceeaşi piele te îmbraci dimineaţa
de o mie de ori
ca o singură dată

nimeni nu poate consola
pe nimeni
fiecare îşi duce în cîrcă propria-i viaţă
ca pe un cufăr gol, omule

degeaba chemi îngerii la priveghi
cu aceiaşi, mereu aceiaşi ochi măsori
crăpăturile din pereţi
în aceleaşi mîini îţi sprijini fruntea

toate, o singură dată
într-o singură explozie de lumină
într-un singur turnir, într-o singură glorie
ca atunci cînd metafora coboară în lume
în caleaşcă de aur

numai durerea se repetă
mereu şi mereu aceeaşi
înfiptă adînc în beregată ca un sfredel
de pămînt

da
fiecare putrezeşte singur
în propriu-i nume
fiecare în propriu-i semn

am ridicat ochii către vîrfurile plopilor
care legănau cerul deasupra
şi am văzut pîntecul dezgolit al lui dumnezeu
prin care se împleticeau gîştele sălbatice

ţipătul lor ascuţit din toamna tîrzie…

şi l-am rugat:
atîta doar, doamne
să ies din lume cîntînd ca un vierme
cîntînd ca un
vierme
înflorit