A apărut o eroare în acest obiect gadget

sâmbătă, 13 februarie 2010

teodor dume:mototoleşte-ţi gândul şi lasă-l să se rostogolească până la mine

(din bileţelul uitat pe noptiereă)


spune-mi că nu ţi-e frică

păianjenii nu ucid
ei strâng între colţuri timpul
şi-l anesteziază până când
mă întorc acasă

capătul drumului
e puţin mai încolo
nu-l pot vedea
şi mi-e teamă că o să cad
într-un ochi de lumină

înăuntru voi fi doar eu


2 comentarii:

liviu ioan muresan spunea...

teodor dume,
da, una
dintre cele mai reuşite poezii pe care am citit-o aici. Prinderea şi uciderea timpului în pînza păianjenului mi se pare o ingeniozitate. doar 8 puncte.
LIM.

Jan Timus spunea...

Teodor Dume,
Două lucruri m-ar fi putut împiedica...
... să las o stea acestei poezii:
1) O simt aşa de aproape de sufletul meu de parcă aş fi scris-o însumi. Şi deci m-aş fi bănuit de subiectivism. Da, aşa cred eu că se poate scrie poezie - un limbaj simplu, frizând banalitatea şi totuşi "strângând" în spaţiul dintre cuvinte sensuri grave, sentimente gemând înfundat sub apăsarea discreţiei.
Versurile de mai sus reprezintă o caligrafie a stării de singurătate pe care o cărăm veşnic cu noi. Cu o tăietură sobră, reuşesc să deschidă în noi spaţii adânci de reflecţie...
2) Aţi fost mai harnic decât mine cu lectura şi aţi apucat să înstelaţi un text de-al meu; astfel că aş fost bănuit de o oarecare servitudine...
Dar, la urma urmei, mi-am zis că, de vreme ce a fi poet presupune şi o doză de curaj în veacul acesta, pot să-mi asum riscul.
Felicitări aşadar pentru aceste versuri inspirate despre : despre teamă, aşteptare, moarte.