am citit: alex strenc

Despre tristeţe şi melancolie

Diferenţa fundamentală dintre un om superior şi unul inferior constă în aceea că omul superior fiinţează, de cele mai multe ori, într-o altă dimensiune intelectuală şi senzorială şi posedă, prin urmare, o capacitate de gândire şi de simţire mult mai accentuată. Această capacitate, această profunzime a spiritului este sigurul criteriu de selecţie, singura graniţă esenţială dintre ştiinţă şi neştiinţă, dintre senzorialitate şi percepţie şi nesimţibilitate şi letargie. Altfel spus, doar cei care dispun concomitent de ambele facultăţi, de a simţi şi de a exprima, pot cunoaşte şi experimenta anumite senzaţii, sentimente şi stări. Doar acest gen de oameni pot sesiza şi resimţi cu adevărat adâncimea, esenţa lucrurilor, cele mai teribile şi mai dureroase sentimente şi realităţi. Să simţi de multe ori ceea ce alţii nici măcar nu au habar, să te implici şi să participi afectiv şi mental într-o astfel de acţiune atât de primejdioasă, să nu-ţi fie frică de propriile abisuri şi să dai frâu liber senzaţiilor, sentimentelor şi gândurilor de mare intensitate, făcându-ţi din diferite stări negative nişte "prieteni" de nădejde - iată definiţia acestui demers, iată treptele care trebuie parcurse în cadrul unui asemenea exerciţiu. Şi, dacă vrei să parcurgi, să experimentezi şi să înţelegi într-adevăr cum stau lucrurile, în mod inevitabil stările de tristeţe şi de melancolie, dezolarea, anxietatea şi chiar disperarea te vor însoţi şi capta aproape în permanenţă. Fără îndoială că încercarea unor astfel de sentimente şi stări presupune o anumită tărie de caracter, o preocupare şi o dorinţă de cunoaştere ieşite din comun.
Viaţa şi moartea, problemele existenţiale în ansamblul lor, deşi reprezintă cele mai importante şi mai profunde lucruri, sunt eludate tocmai dintr-un singur motiv: frica de a nu trece prin stări neplăcute, de a nu suferi sau de a rămâne cumva traumatizat şi nefericit. Tot ceea ce este mai grav pentru om, întreaga sa condiţie şi tragedie sunt neglijate sau refuzate dintr-o frică şi o laşitate (sau, în unele cazuri, o ignoranţă) care nu cunosc limite (fiind preferate într-o măsură covârşitoare doar aspectele cele mai superficiale ale vieţii, care conferă nişte sentimente plate dar pozitive). Oare sunt oamenii prea slabi şi plăpânzi pentru o realitate prea aspră şi prea copleşitoare? Dar unii de ce se pot aventura, plini de îndrăzneală şi ambiţie, în această direcţie şi alţii nu? Să trăieşti cu adevărat înseamnă, până la urmă, să simţi până în cel mai mic detaliu duritatea vieţii, a existenţei, să nu încetezi să fii lucid, să fii activ, să participi, să suferi, să fii trist, îngrijorat, mâhnit, melancolic, să ai o conştiinţă vie a vieţii şi a morţii. Cei care nu au luat cunoştinţă de toate aceste lucruri şi pentru care viaţa înseamnă doar bucurie, seninătate, impasibilitate, o sumă de alte lucruri absolut superficiale, neesenţiale, cu siguranţă că au trăit şi şi-au consumat vieţile în zadar.

Tristeţea şi melancolia, aceste două sentimente atât de profunde şi de substanţiale, atât de specifice şi de definitorii pentru om, ar trebui să ne însoţească şi să ne caracterizeze aproape în permanenţă. În esenţa noastră, suntem specia cea mai conştientă, cea mai suferindă şi mai maladivă dintre toate; din tot ce are suflare pe acest pământ, noi suntem singurii condamnaţi la o adevărată suferinţă, la groaznicele chinuri ale conştientizării propriei noastre condiţii şi tragedii. Din moment ce perspectiva morţii, a tragediei este atât de concretă, de tangibilă, aflându-se chiar în noi înşine, în intimitatea cea mai pură şi mai necunoscută a acestei fiinţe, este clar că tot ceea ce ne defineşte şi ne reprezintă ar trebui, în esenţă, să se afle mereu sub semnul pecetluit al nenorocirii, al deznădejdii, al destinului intransigent şi ineluctabil. Prin suferinţă şi nefericire, prin melancolia şi tristeţea abisală, nesfârşită pe care (avem ocazia să) le resimţim în noi, putem să ne considerăm, de fapt, nişte adevăraţi martiri ai acestei lumi. Suntem cu toţii nişte martiri, indiferent dacă ne dăm sau nu seama de acest lucru, indiferent dacă orbecăim în ignoranţă şi fugim de adevăr sau căutăm să pătrundem cât mai mult în adâncimi sau să escaladăm piscuri. Iar dacă nu mai căutăm cu disperare fericirea, paradisul pierdut, dacă iluziile nu ne vor mai fi prea mult de folos, dacă reuşim măcar pentru o secundă să fim noi înşine, să ne descoperim pe noi înşine şi dacă începem să ne împăcăm din ce în ce mai bine cu adevărul şi cu firescul, atunci probabil că vom fi aproape izbăviţi: nu vom mai fi nevoiţi să apelăm şi să recugem la artificialităţi, ci ne vom proiecta propria nefericire şi melancolie într-o stare de spirit absolut firească şi obişnuită. Şi cu această ocazie o anumită stare de linişte, de acalmie şi chiar de fericire poate fi fără îndoială dobândită. Satisfacţia şi împlinirea date de faptul că ai reuşit să depăşeşti cu bine atât de multe obstacole şi că devotamentul faţă de cele mai profunde şi mai autentice sentimente, senzaţii şi experienţe ţi-a fost răsplătit prin dobândirea unei asemenea stări, nu poate însemna decât atingerea unei reale şi unice desăvârşiri. Numai prin profunzimea ideilor şi a sentimentelor, numai prin tristeţe şi melancolie te poţi cunoaşte şi accepta pe tine însuţi, numai în acest fel te poţi apropia puţin de Absolut! Căutarea şi însuşirea propriei noastre tragedii nu face decât să ne purifice şi să ne înalţe până în cel mai înalt grad!...

Foarte probabil, în viaţă nu contează decât un singur lucru: să nu părăseşti această lume fără să fi cunoscut elementele şi profunzimile ei cele mai esenţiale. Cele mai obscure şi mai străine cotloane şi abisuri ale fiinţei, ale vieţii şi ale realităţii lăuntrice şi exterioare trebuie negreşit, neîntârziat descoperite şi cunoscute. Cele mai neştiute, mai insolite şi mai stranii senzaţii, sentimente, emoţii, impresii, gânduri şi stări trebuie neapărat căutate şi experimentate până în cel mai îndepărtat colţ. Dacă ai reuşit să îţi descoperi fiinţa şi te-ai identificat cu tot ceea ce eşti şi chiar cu ceea ce nu eşti, totul va căpăta accente cu adevărat uluitoare, extraordinare. Faptul de a fiinţa într-o lume cât mai reală, de a depăşi toate barierele normalului, "omenescului" şi de a resimţi până în măduva oaselor toate asperităţile, absurdităţile, intensităţile, pulsaţiile, durerile şi strigătele acestei lumi înseamnă ceva cu totul nemaipomenit. Să iei asupra ta totul, să îţi asumi întreaga soartă şi condiţie a umanităţii, să trăieşti nişte stări profunde de tristeţe şi melancolie, să suferi şi să-ţi pese într-adevăr de tine şi de tot ceea ce există şi te înconjoară... Să te eliberezi şi să transcenzi dincolo de orice limită şi închipuire, şi să ajungi să te unifici cu Spaţiul şi cu Timpul...
Suntem cu adevărat nişte fiinţe tragice, avem în mod cert un destin tragic, ştim că ne naştem şi mai apoi murim, ştim că venim de nicăieri şi ne ducem nicăieri, dispărând în neant; de asemenea, ştim că suntem mult prea mici şi efemeri într-un univers mult prea larg şi îndelungat. Suntem cu siguranţă actorii principali ai unei teribile tragedii. Gândul şi chiar sentimentul care se tot accentuează în noi că într-o zi totul se va încheia, că nimic din ce-a fost nu va mai exista şi că toate urmele se vor estompa şi vor pieri pe veci ne crează nişte senzaţii absolut nedefinite şi inefabile, un fel de melancolie simptomatică şi paroxistică, pe care însă n-o vom desluşi în întregime niciodată. Tragedia se află în noi, dar uneori este totuşi mai presus decât noi..