Elevul Kafka

Kafka în plină inactualitate


Este greu, chiar imposibil, să-i dai dreptate lui Kafka. Prima dificultate - nu ştie toată lumea cine este acest KAFKA. Am citit undeva că numele său, în limba cehă ar trebui scris Kavka, ceea înseamnă cucuvea. A doua dificultate şi următoarele până la cifre astronomice sunt de ordin particular. Am să încep cu o poveste. Era prin anii '50 un profesor de sport care pusese ochii pe mine că aş fi prostul clasei. Nu exista ocazie să nu facă o glumă care se termina cu exemplificarea precisă a persoanei mele. Devenisem atât de imun, încât nu-l mai ascultam. La una dintre ore, profesorul fluieră, toţi elevii opresc jocul, era un antrenament de baschet. Numai bietul Kavka bate mingea înainte. Profesorul se uită la el ca un motan la un şoarece, îl cheamă şi iar se uită. Nu se aud decât zgomotele de afară. Ce va urma? Tensiunea este atât de mare, încât bietul Kavka scoate, involuntar, un şuierat, cam cum se întâmplă când un om expiră la final, înaintea sau în timpul deplasării spre lumea de dincolo. Elevul Kavka este eliminat din şcoală pentru că l-a fluierat pe profesorul de sport. Aceasta este legea. In faţa legii nu crâcneşti. Mai departe. Doi dascăli stau de vorbă. Elevul Kavka se grăbeşte spre casă. Trece pe lângă cei doi dascăli, iar de undeva, de peste gardul şcolii, o minge de fotbal cade într-o băltoacă, exact lângă cei doi, stropindu-i cu o mâzgă insuportabilă la vedere. Dascălii pun mâna pe elevul Kavka şi încep să-l bată cu furie. Conform regulamentelor în vigoare bătaia este interzisă în şcoli, dar cum poţi să potoleşti doi oameni stropiţi cu noroi, aşa tam-nisam? Elevul Kavka ajunge plin de sânge, acasă. Nasul era zdrobit de pumnii primiţi de la cei doi dascăli. Anchete, declaraţii, un dascăl a scăpat, fiind păstrat în şcoală, celălalt a fost mutat. Era în 1956, dar ce bătaie mâncau alţii, fără nici un motiv, decât politic. Mergem şi mai departe. La facultate, studentul Kavka a avut un profesor, o somitate, care în timpul războiului colaborase şi cu nemţii. Avea o educaţie aidoma teutonilor. Preda puţin, avea o carte excepţională, una dintre cele mai bune, cred, din lume, pe care o recomanda, astfel că predarea materiei la tablă era pur formală. Se spune că pălmuia pe subordonaţi, inclusiv femei, unele conferenţiar universitar. Cu ele, se pare, se şi culca uneori, când avea chef. La examen era o teroare în curte şi în faţa uşii, puţini erau studenţii care nu tremurau. Kavka a reuşit să ia un opt, sărind peste un subiect, fără ca profesorul să observe. L-a salvat, probabil, vizibila lipsă a emoţiei, ceea ce l-a făcut imun. Se jurase că va renunţa la facultate, dacă nu ia examenul, chiar îşi dorea acest lucru. Profesorul a murit de infarct în braţele unei amante care putea să-i fie nepoată. Weiter, vorba neamţului. Kavka a juns inginer. Primul şef era un urlător de meserie. Trimis la facultatea muncitorească, prin anii 50, devenise inginer şef, după ce a fost secretar de partid. Orice avea de spus era eliberat din plămâni cu o energie sonoră de bombă atomică. Kavka l-a suportat o perioadă, nu prea mult, iar la un moment dat, în timp ce omul, roşu la faţă, debita citate din lecţiile de învăţământ politic, despre calitate şi productivitate, a dat cu pumnul în geamul care acoperea masa dispecerului, ce îi despărţea. A apărut o figură geometrică asemănătoare unui păianjen. Inginerul şef a tăcut brusc. Discuţia s-a oprit. Kavka a fost mutat la cercetare, acolo unde, spuneau muncitorii din fabrică, nimeni nu făcea nimic. Aveau dreptate, cercetarea mergea ca un melc pe o cărare închipuită, tehnologiile erau oricum preluate din alte ţări, se pare că din cercetarea în RSR nu a rezultat nici o tehnologie, totul era în rapoartele trimise mai sus. Plictisit de trecerea timpului, deşi scria poezii în fiecare noapte, Kavka a cerut să fie trimis la o uzină în construcţie, undeva, în provincie. Intr-o zi, un tânăr, era translator de franceză, a fost găsit mort într-o groapă în care se pregătea montajul unui utilaj. Kavka, era director, a fost întrebat ce s-a întâmplat. De ce îl întrebau, nu ştia. Se pare că omul a fost ucis din nu se ştie ce motive, iar cercetarea a fost blocată din ordine superioare.

Omul a dispărut ca şi cum nici nu s-ar fi născut, deşi avea nevastă şi copil. Am fost disperat, dar am tăcut din gură, pardon, Kavka a tăcut din gură, eu nu exist. După doi ani, din alte motive, la fel de obscure, secretarul economic, un prichindel de un metru şi treizeci de centimetri, dar nu acesta era defectul lui principal, nici nu avea vreo vină, doar nu putea partidul să-l crească la modul concret, doar politic.

Vine în biroul lui kavka şi-i cere să-şi dea demisia. Care este motivul? Scrie ce vrei dumneata, a fost răspunsul. De fapt se dorea numirea unui localnic, uzina pornise şi Kavka nu mai era necesar în acel oraş, era nevoie de un localnic, aşa voia partidul. Kavka nu a scris nici o demisie, dar a fost demis pe motive de incompetenţă. Planul nu se realiza, nici nu era posibil, dar raportările se făceau fictiv şi situaţia ar fi compromis pe cei care raportau. Kavka nu semna nici o raportare, acesta era motivul. Motiv la motiv trage, ca peştele la râmă. A ajuns înapoi în dragul Bucureşti. Vremurile se schimbau din rău în mai rău. A căzut partidul de la putere, a venit director un tânăr, aproape stagiar, era vremea tinerilor. La început băiatul era politicos, apoi a învăţat ceva şmecherii, a intrat în gaşcă, aşa se spune în româna veche.

Cu un afacerist, fost responsabil cu deşeurile din fabrică, astfel că tânărul s-a simţit puternic şi a început să urle exact cum urla cândva fostul secretar de partid. Dar tânărul nostru era liberal, a devenit şi deputat, aşa că la prima mişcare Kavka a fost pensionat. De ce? Că nu era mereu de acord cu unele prostii rostite de noul director. Kavka era fericit. Se apucă de scris, se duce la o gazetă. A publicat câte ceva, a avut succes, dar cine avea nevoie de un nou Kavka. Abia de citea lumea din Kafka, cehul evreu din Praga. S-a certat cu un şef, conform obiceiului, că doar el era Kavka, cel care trebuia să treacă prin toate coloniile penitenciare, prin faţa Legii, să se transforme în gândac etc.

Acum trăieşte, dar nu-l vede nimeni. Işi rescrie viaţa şi astfel va urma un roman al său, cu data de apariţie neanunţată.

Boris Marian