albă şi rece era ziua în care
îmi plimbam anii
zăpada adormită pe garduri
îmi ţinea zâmbetul rotund
nu era frig
derdeluşul pustiu îşi lăsase urma
pe talpa saniei suită de tata în pod
mă necăjea doar gândul ros precum sfoara
împuţinată de la capătul de care
trăgeam cu tata
dar unde e tata...
în jur multă linişte
am nevoie de linişte
greu de înţeles de ce nu
a schimbat sfoara
ştia că o să vin de ziua lui
când albul înghite jumătate de cer
şi că am nevoie de sanie
poate am venit prea devreme
şi el s-a dus să caute un alt loc
pentru derdeluş
casa e crăpată pe la colţuri
şi frigul se zbate de zid
umbrele albe se-mpiedică de cruci
tata nu mai vine...
mă aplec
zăpada lăcrimează sub genunchi
chem prezentul
mâine o să-i aduc nepoţii
să pună sfoara şi puţin zâmbet
o să iau din visul de demult şi
o fărâmă din gardul îmbrăcat în alb
şi poate puţină linişte
să o păstrez pentru atunci
când alţii vor vorbi despre mine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu