teodor dume: viaţa ca o clepsidră

(în memoriam)   fruntea ei crestată de soare transpira mereu ştiu nu împărţea cu nimeni nimic Dumnezeu era singura linişte în care aţipea bucăţica aceea de trup era ca o poveste în care alergam zi de zi de la un capăt la altul acum respir de parcă cineva ar ciopli în mine restituindu-mi toate amintirile... poate că nu ar fi trebuit să mă opresc şi să mă uit îndărăt ci să mă limitez la mersul firesc şi să încerc să respir regulat... oricum soarele îl am mereu deasupra în rest câteva firicele de nisip rămase pe tălpi şi o scorbură prin care mă scurg continuu...   | Acest text îţi aparţine: Poţi edita/corecta acest text.