am citit: "Râsu-plânsu" (george geafir)

Numai vorbe apreciative puteai auzi despre Jan: băiat învăţat, educat, cumpătat, o capacitate în profesiune, finanţist de excepţie.
În timp însă, părerile s-au mai nuanţat.
Ce susţineau unii!
" E competent şi are suficientă autoritate."
" E capabil să gestioneze o criză economică de anvergura celei în care ne aflăm, nu şi-a pierdut detaşarea de a tăia în carne vie, dacă interesul economiei o cere."
"Ştie ce trebuie făcut pentru redresarea unui stat leneş dar cheltuitor şi pentru aducerea lui pe linia unei creşteri economice"
Bla, bla, bla...
Ce susţineau alţii?!
"Mi se pare a fi un om competent. Oricum ţara depinde de trebuinţele fiecărui demnitar, adică de cât are el nevoie să fure, aşa că Jan e un caz fericit, a furat suficient până acum."
"E bun. Promite redresare, prosperitate, fără sacrificii din partea oamenilor, iar a doua zi ne arată graţiosul său posterior, punând noi şi cât mai multe biruri."
"Ne bagă în groapa cu rahat dar, dată fiindu-i competenţa, avem garanţia că ne ridică."
O voce rece, tăioasă, competentă: ăsta era Jan. Dar, mai rău, era lipsit de haz. Rareori se întâmpla ca el să spună un cuvânt de spirit, ori să râdă la auzul unei glume bune. Că se ştie doar, râsul are două mari valenţe: menţine tenul fără riduri şi aduce omului sănătate fizică şi, mai ales, psihică.
"Niciodată nu-i prea târziu" îi era filozofia de viaţă. Şi, după îndelungă chibzuinţă, Jan îşi alcătui un ambiţios program de îmbunătăţire a propriei sale personalităţi. Astfel, hotărî să-şi administreze o doză de râs în hohote şi fără motiv, de trei ori pe zi, înaintea meselor principale.
- Ştii ce am admirat întotdeauna la tine? Ambiţia! îl încuraja soţia ori de câte ori îl surprindea în faţa oglinzii râzând cu gura la urechi. Treci tu şi prin încercarea asta, dar te rog, las-o mai uşor, munca fără noimă îl tâmpeşte pe om...
- Ce ştiţi voi, femeile, despre Om? Nimic, îşi răspundea el plin de propria-i suficienţă.
Rezultatul "râsoterapiei" nu se lăsă prea mult aşteptat. Şi, spre surprinderea cunoscuţilor de aproape, Jan deveni şi deosebit de spiritual. Fiecare vorbă a sa era încărcată de sevă, emana umor de calitate. Fiecare gest al său sugera inteligenţă, prospeţime în gândire. Ce mai, în scurt timp, el ajunse să fie sarea şi piperul în mica societate.
Nu se putu însă opri aici. Devenise dependent de râs ca de un drog. Mai mult, îşi mări doza zilnică de la câteva minute la câteva ore, până ce ajunse să râdă mai tot timpul, atât în stare de veghe cât şi în somn, fără să se mai poată controla.
Ca urmare, aflându-se odată în biroul şefului de partid, din dorinţa de putere pufni într-un râs nebunesc şi gratuit, încât superiorul crezu că râde de el şi, mitocan din fire, acesta slobozi două înjurături de mamă la adresa lui Jan şi o scrumieră şuierătoare pe la urechea-i competentă.
Ca electrocutat, Jan îşi depuse mandatul de premier, desemnat la nivel de promisiune şi părăsi încăperea cu demnitatea la purtător: "Nu mai moare lumea asta odată, ca să scape de mine!"
Continuă însă râsul cel de fiecare zi. Râse şi la moartea soacrei: la priveghi, în biserică, la ţintirim.
Nemaiputând suporta , oricât de înţelegătoare ar fi fost ea, soţia îi zise:
- Îţi baţi joc?! Dacă n-ai pic de respect pentru mama, măcar ai bunul simţ şi respectă-mi mie suferinţa!
- Îmi pasă! Sufletul îmi plânge! ţipă sincer îndurerat şi îşi şterse cu batista lacrimile, de râs şi totodată de plâns, ce-i curgeau şiroaie pe faţă.
Multă vreme după nefericitele evenimente, mânia şefului şi moartea soacrei, soţii ţinură supărare, însă, în urma promisiunilor solemne ale bărbatului, că nu-şi va mai supăra şeful şi nu-şi va mai jigni femeia, se iertară reciproc la partid şi aparte în familie şi se împăcară cu solemnitate şi legământ.
- Să fie pentru ultima oară, îi zise ea.
- Să fie pentru ultima oară, îi zise şeful de partid.
- Promit. O să merg la doctor. O să iau medicamente şi o să mă vindec, se obligă el în faţa şefului şi apoi în faţa soţiei.
Se ţinu de cuvânt Jan. Urmă cu sfinţenie tratamentul şi recomandăruile medicului şi râsul îi pieri ca prin Vrajă.

Soţia se bucura că Jan al ei se lecuise de îngrijorătoarea boală a râsului şi, înflorită spiritualiceşte, propuse ca odată cu aniversarea căsniciei în cifră rotundă de ani, să organizeze o petrecere la care , evident, să fie invitat şi marele şef.
Frumoasă cifră! Grozavă petrecere! Până în clipa în care Jan, cu paharul în mână, se ridică emoţionat pentru toast:
- Stimaţi invitaţi şi prieteni, să închinăm paharul în numele unei reuşite căsnicii şi a unei fericiri recâştigate, rosti el cu tremur în glas şi, brusc, izbucni într-un plâns năvalnic.
Lacrimile îi curgeau fluviu pe obraji, fără a le putea stăvili. Ieşi de la masă precipitat şi fugi în dormitor.
- Înţeleg că eşti emoţionat şi mă iubeşti. E însă cazul să-ţi revii. Ne pleacă musafirii, îi zise soţia în timp ce-i mângâia părul uşor încărunţit.
- Te rog, lasă-mă! o imploră el printre sughiţuri.
- Încetează odată! ridică tonul femeia, pierzându-şi bruma de răbdare pe care o mai avea. De ce plângi, eşti nefericit cu mine? Fără să articuleze vreun răspuns, Jan vărsa puhoaie de lacrimi conştient că plânsul are forţă eliberatoare ca şi râsul.
- În loc să te bucuri, să râzi, în seara asta aniversară, tu plângi! îi reproşă cu amărăciune soţia.
- Ochii îmi plâng, aşa e, dar sufletul îmi râde!
Chiar dacă "a râde" şi "a plânge" sunt trăiri fireşti ale sufletului nostru, lumea îl categorisi pe Jan ca fiind un bun profesionist, dar labil psihic şi politic. "O voce rece, tăioasă, competentă".
Cum era de aşteptat, în urma acestor manifestări de persoană, în cadrul partidului şi la nivel de intenţie fu desemnat un alt premier, creîndu-se o situaţie de râsu-plânsu, ceva de genul:
- Au încurcat un mort cu altul!