am citit"Flashuri " (Ioan Peia)

Oameni amărîţi, drămuindu-şi micul avut, căpătat prin mila proniei, pipăindu-l cu degetele grijulii şi tremurătoare, desfăcîndu-şi din basmaua tezauriferă poliţa de asigurare a micilor speranţe. Eternii plătitori ai existenţei ăsteia suferinde! Şi cînd te gîndeşti că a existat şi continuă să existe o veşnică bandă de hoţi deştepţi care se aşează în fruntea bucatelor, pentru a le face, chipurile! acestor veşnic drămuiţi ai existenţei viaţa mai uşoară. În fapt, un balet perfid al cinicilor abili ai umanităţii, un făţarnic act de caritate, scris pe portativul unei retorici abile. Şi debitat, pe scene elective, de către cei ce se lăfăie radioşi, rînjiţi şi prosperi, prin cazinourile exuberante ale puterii...Să nu existe, totuşi, o justiţie universală care să pună lucrurile la punct?Trebuie să fii idiot pentru a putea crede că a existat, sau că mai există, undeva, o zonă superioară de umanitate. Un loc unde totul funcţionează după principii alese. Nobile, lucide, generoase. Să fim serioşi: totul e o farsă abjectă, regizată de fiinţa cinică, hulpavă şi etern primitivă, numită om! Nu pot rumega nici fantasticul, nici sf-ul, nici realismul magic şi nici alte forme de evadare din real. Nu tot ce se povesteşte, este, – oricîtă argumentaţie filozofică ar încerca unii să injecteze în susţinerea acestei idei. Epica imaginaţiei a/terane mă lasă rece. Prefer, la o adică, speculaţia pură, aporetică, interogativă care, chiar dacă abstractizează violent, cel puţin nu descrie fapte imposibile. Nu ne trage, adică, de moţ în spaţiul mincinos al scenariilor gratuite.A fost o vreme cînd limbajul filozofic nu exista. Exista, în schimb, altul, - simplu, aproape mono/silabic, care, atît cît era, avea doar raţiuni pur practice. Ei bine, ce făcea universul filozofic în vremea asta? Exista el, în sine, fiinţînd cine ştie pe unde, aşteptînd cu pacienţă apariţia discursului relevant? Ei aş! Asta e ca şi cum ai spune că monoteismul aspira la un deştept, ca Moise, care să-l teoretizeze. În timp ce El, Dumnezeul Unic, vegeta în sinele-i obscur, spre a fi străluminat de penetranta minte pămînteană!Îmi vine să spun că apariţia filozofilor a atras după sine, istoriceşte, – adică, prin adăugare – încorporarea acelui tip de limbaj care nu a făcut altceva decît să-şi inventeze, în paralel, spaţiul speculativ. Şi aşa, treptat-treptat, acest tip de invenţie a proliferat, asemuindu-se unei cocote rasate care defilează prin cetate cu nasul pe sus, fardată ţipător şi demonstrativ, cu rochii stil şi tocuri cui, clănţănind magnanim, pe macadam, în ritmul mersului ei transcendent!