am citit:milos petru

Cota, cota...

Aud în ultimile zile că F.M.I.-ul şi Banca Mondială caută metode să ne "salveze" de la dezastrul economic şi una ar fi să ne mărească cota care să o dăm statului, de fapt nu să o dăm, să ne-o ia statul.
Cota, cota în înţelesul ţăranului şi nu numai a lui este darea pe care o ia statul din munca românului. Se pare că vin vremuri tot mai grele, vremuri pe care noi, ăştia mai bărtâni le-am mai cunoscut.
După război, am trecut de la capitalism la Republica Populară, atunci ca să ne scape de boieri, să dezvolte clasa muncitoare, statul a pus cote mari pe ţărănime. Indicaţiile nu veneau de la apus ca acum, veneau de la răsărit.
Atunci peste 70% din populaţia ţării era la sate şi lucra pământul. Când se recoltau grâul, secara şi orzul, aduceam acsă, în curte, cu căruţa, toată recolta, şi o treieram cu batoza sau călcând-o cu calul. Nu se pierdea nimic, şi ultimul bob era adunat de găinile şi gâştele din curte.
Prin anii `50, statul ca să-şi poată lua cota nu a mai lăsat ţăranul să-şi ducă cerealele acasă, ci la marginea satului la "arie". Acolo venea batoza, dar şi preceptorii care luau partea statului, cota, direct de la treierat. Aşa mare era cota că bietul tata, deci unul din ţăranii români, şi ca el toţi, venea acasă doar cu paiele, pleava şi mătura cu care a adunat gozurile care au rămas pe sub batouă.
De dimineaţa până seara pe uliţe era forfotă de căruţe care aduceau acasă "producţia secundară".
Ca un făcut, căruţele cu năplazii uscaţi şi rafurile nestrâse iar osiile neunse cu tavotă,, cântau un cântec al jalei şi sărăciei: cota, cota, cota...
Cu toate astea n-am murit de foame, aveam o grădină, un cal şi o căruţă, o vacă, care dădea vreo 20 litri de lapte la zi, o gospodărie ca toţi sătenii iar pâine, pâine neagră, de la brutărie. Îmi amintesc că întro zi m-am oprit la fântâna de la biserică şi am băut apă. Un bătrân m-a întrebat dacă beau fiindcă sunt sătul şi i-am spus că da. M-a mai întrebat dacă a fost bună fasolea verde cu lapte acru. Am venit acasă şi am întrebat-o pe mama de unde ştia moşul ăla ce am mâncat, mi-a spus că asta mâncă tot satul. Bani? Bani se făceau o dată pe an. Mergea tata cu căruţa până la Timişoara, peste 50 km, cu lubeniţă şi cu o armă, leuca, să se apere de tâlharii care îi mai atacau noaptea pe ţărani, să le fure caii.
Ei, dar ce facem acum când nimeni nu mai lucră pământul, cotele nu se mai iau de la "arie" se iau de la bănci, tata făcea evaziune fiscală tăind viţelul în pod, dar acum?
Acum mă gândesc că o să ajungem ca atunci când cei care mai aveau un ban îl ţineau la saltea, cine mai are începe să-l ţină la saltea, aşa scapă şi de declaraţiile de avere.
O diferenţă este, atunci ne conducea clasa muncitoare cu indicaţii de la Moscova, acum nu.