poezie
ţipătul stăncuţelor clorează burgul desenat printre castanii tăcuţi
noaptea şi ploaia se dezbracă firesc sub lampadare ca un trecut
în vitrinele galbene pâlpâie chipul meu alungit întind mâna încerc să trec dincolo
ca prin mama ce m-a făcut
acum sincer
mă inundă singurătatea cum aeru' lipicios dintr-un stup
(mă simt un peşte în cleştii crabilor forfecat sfâşiat decojit)
la câţiva paşi primăvara se stinge
atâtea plecări atâtea plecări printr-un singur trup
mă întorc în mine hotărât frigul îmi coboară-n picioare
nisipul de sub tălpi mă cuprinde şi nu pot nu pot să-njur
mă clatin
cu o scoică neagră beau viaţa caut cu unghiile pe dinlăuntru vechea rostire
clipa de cumpănă linia trasă sub fericire când mă sfârşesc
nu nu mă lăsa e prea dureros
vezi cârtiţa întinerind neliniştile pământului nu mai avem timp
să coborâm printre dansatoare
nesătui să privim cerul nesătui să bem
umbrele lor plutitoare rătăcind printre stânci
vezi plouă cu îngeri pe o icoană şi-n ochii ei blânzi
îngenunchez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu