Principiul Amar

Principiul Amar





Unii oameni, în dorinţa lor aprinsă de a-şi construi o lume în care să nu poată pătrunde nici o ameninţare externă, îşi sporesc în chip exgerat măsurile de apărare împotriva exteriorului ... şi-şi lasă interirorul descoperit. Tocmai de aici începe Principiul Amar să provoace daune ireversibile. Scrie Paulo Coelho, cândva adulat, acum, aproape ignorat. Mă întreb,.oare politica nu este mai parşivă, mai neinteresantă decât o proză bine scrisă? Cum ajung în politică oamenii cei mai puţin dotaţi nu intelectual, ci moral ? Care nu ştiu ce este un concert de Chopin, Schumann, Beethoven, Brahms, un poem de Rimbaud, Baudelaire? O povestire de Lev Tolstoi?... Au venit cocorii... de profundis... S-a năpustit din nou natura asupra noastră... Nu vom mai fi aceiaşi... Lasă lacrimile, du-te la râu şi uneşte-le cu tremurul undelor veşnic renăscute... Nu mă îmbogăţi, însângerează-mă numai cu a iubi ( Nichita )... A plecat primăvara cu morţii noştri... Era un bărbat frumos, cu părul uşor ondulat... Poate vă par uneori un bastard pripăşit printre voi... Vai, capetele mele îi vor speria pe mulţi... Amprentele au pierit şi fiecare surâs e-al morţii... Un paloş de gheaţă...A murit bătrânul zidar, două fete străine l-au îmbrăcat gătindu-l de ducă...Iubesc caii şi marea, sunt sortit longevităţii ...Nu mi-ar plăcea să pier într-un război, bătrân, cândva, aş vrea să apun printre arbori...Fericirea este ca aerul, nu o simţi (Nina Berberova).. Să fii umil faţă de cei umili (Eugen Ionescu)... Omul- ou dansa tangou, omul-pasăre zbura, omul –floare picotea, omul-flacără abia mai sufla, mai palpita om-cenuşă după uşă, amintire – praf subţire. ... Arghezi –gentilom, burghezii în avion, Bacovia-n birou, Suplacu de Barcău, Nichita în costum de bal mascat, nocturn,

Buzăul cheamă Franţa, întreabă de Constanţa pe Internet, yahoo, iar Eminescu nu.... trăsei de şarpe, dar zadarnic, nu reuşii să-l scot, atunci, cineva parcă strigă prin glasul meu, „Muşcă-l de cap, muşcă-l că altfel mori”. Nietzsche ne spune „voi, doritori de taine” ... Profesorul nu era, oh, nu era accesibil, nu discuta, el gândea, contempla, o ceaţă subţire îl învăluia, sfâşiată când devenea irascibil.

Ascundea comori, dezvăluia orori, vulnerabil fiind, voia să pozeze, cărţile domniei sale – metereze ar fi fost, dar cărţile au viaţa lor. Sunt un vinovat, nu aştept iertare, sunt nemodelat, mi-am format chiar eu, singur o statură care ar putea să-nvingă prin ea însăţi multe semne de-ntrebare... L-am zărit la urmă, într-un tren uitat, într-o gară fără nume, fără linii, încerca să prindă lacrima luminii pe un geam, un abur verde-ntunecat.



BORIS MARIAN