Pentru ce scriem?

Pentru ce scriem? Pentru cine?


( scris azi, 28 septembrie 2010)



Prima poezie am publicat-o în iulie 1968, la rubrica „Poşta redacţiei”, mentor fiind regretatul poet Geo Dumitrescu. Cine nu l-a cunoscut a pierdut mult. Nu am vorbit cu domnul Geo, cum i se spunea cu mult respect, decât de două ori la telefon. Era un om care se izola, din varii motive, în special legate de sănătate. Un spirit deschis oricăror experimente, unele năstruşnice, ale tinerilor condeieri. Se simţea spiritul antidogmatic care l-a împiedicat să ocupe posturi ( a condus scurt timp „România literară”), dar i-a asigurat „locuri în inima” multora. Am mai trimis poezii la „Luceafărul” unde poeţii Ilie Constantin, Grigore Hagiu, Ion Gheorghe, Gabriela Melinescu ş.a. m-au primit bine, am avut primii bani scoşi din poezie, desigur, sume modice. Am participat la diverse cenacluri, cum erau cel condus de Miron Radu Paraschivescu, de Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Nicolae Dragoş , ş.a. Era o viaţă literară extrem de interesantă. Se vorbea de scriitori francezi, germani, de care înainte nu aveam habar. Era o supapă, indiferent că exista un control discret al „organelor”. Pasiunea multor tineri se realiza sau doar se hrănea la aceste cenacluri. Am reţinut şi prezenţa unor personaje sau personalităţi precum Şerban Foarţă, Paul Goma, Iulian Neacşu, Doina Uricaru, Radu Anton Roman, ş.a. Prima carte am publicat-o la Editura LITERA, în alte părţi eram refuzat sau amânat sine die. Nu aveam nici o poezie despre patria socialistă, PCR, nea Nicu, m-am ferit de aceste teme demagogice. Totuşi, în 1989, am avut bucuria să fiu publicat la Ed. Cartea Românească, prin grija unui poet de prima mână, Florin Mugur, astăzi, oarecum trecut în umbra altor glorii de moment. A murit în 1991, a fost un mare suflet şi este un mare poet. Am mai publicat câteva cărţi, la diverse edituri, critica mi-a fost mai mult sau mai puţin binevoitoare, aşa cum este ea, o soacră care mai mult bombăne, dar se şi îndrăgosteşte de unii pe care apoi îi uită total. Consider că hulita critică literară este un rău necesar. Altfel chiar nu ne-ar mai citi nimeni. A apărut Internetul, cercul s-a lărgit, numărul condeierilor este, cred, mult mai mare decât al cititorilor. Diverse site-uri, câte bordeie, atâtea obiceie... Am întâlnit oameni de excepţie, printre cititori, editori, alţii de o bădărănie care numai cu literatura nu au legătură. Este drept că am o. fire combativă, am răspuns la mai toate loviturile sub centură cu energie, uneori cu succes, alteori şi ... bătut şi cu banii luaţi. Ca în târg. Internetul a dus la o scădere drastică a nivelului educaţional, în loc să se întâmple cum era normal – o democratizare şi la un spirit civic modern. Orice autor poate fi anulat ca valoare, i se reproşează orice, inclusiv originea etnică, mizeriile, vulgarităţile curg, cineva mi-a descris şi actul de masturbare pe care probabil îl propunea diverşilor opozanţi. Îmi pun întrebarea pentru ce mai scriu şi pentru cine. Nu pot să neg că am avut parte de cititori şi cititoare admirabile, aşa cum am cunoscut şi editori de excepţie, nu voi da nume.

Revin la întrebarea pe care o pusese şi Heidegger, la ce bun poeţii? Un filosof poate să-şi permită această întrebare, eu care nu ştiu să cânt, nu sunt sportiv, nu pictez, dar simt nevoia să spun ceva, din ceea ce gândesc, fără a urmări o glorie iluzorie, ce să fac? Trebuie să-mi spună un oarecare că nu ştiu să scriu? Dar ce, eu scriu pentru el? Oricum publicul cititor mă poate sancţiona, necitindu-mă. De aceea nu înţeleg nici distracţia istoricului literar Alex, Ştefănescu de a „curăţa” grădina literaturii, de a plivi această grădină minunată de „buruieni”. O face cu un anumit sadism. Unii vor spune, da, luptăm contra mediocrităţi, suntem pentru meritocraţie. Dragi şi geniali prieteni, cititorul nu este un prost, nu are nevoie de stolnici, care să guste bucatele înainte de a fi îngurgitate de Marele Public. Nu fac o pledoarie pro domo, pot pune că şi pe mine mă deranjează ambiţia unora de a publica fără a avea ce spune. Eminescu ştia cum stau lucrurile, nimic nu s-a schimbat. Dar nu este normal ca oameni ce se pretind scriitori să-ţi dea cu parul în cap, să arunce cu lături ca într-un oraş medieval fără canalizare. La intrarea în Uniunea Scriitorilor am primit recomandări de la Geo Bogza, Maria Banuş şi Dumitru Micu. Nu m-am căciulit pentru recomandări, erau generoşi, dar şi obiectivi, aşa cred. Iar acum, în hărmălaia aceasta de revoluţionari care pretind că au descoperit America ce mai poţi spune nou? Practic nimic. Cred că voi scrie numai ceea ce simt, în versuri sau în texte de articol. Sunt un mare admirator al lui Nietzsche, Kierkegaard, Cioran, Paler ( nu fac aici o clasificare axiologică). Am să scriu numai pentru mine. Iar cine mă tot urmăreşte cu pietre în buzunar să fie fericit că nu trăim

în secolul XVI, iar eu nu sunt un spadasin, că aş scoate arma cea mai cinstită şi l-aş lipsi cel puţin de o ureche, de acea ureche care îi trădează strămoşii din peşteri. Bunilor ascultători salut,

BORIS MARIAN