A apărut o eroare în acest obiect gadget

joi, 20 ianuarie 2011

Marina Țvetaeva - la începuturi

Poezia de început a Marinei Țvetaeva - refuzul neomeniei






„Un munte negru întunecă lumina/ e timpul, Doamne, să returnezi biletul, / Refuz să mai exist/ în lumea fără oameni ,/ refuz să mai trăiesc / cu lupii prin maidane, / refuz să urlu, ascult/ rechinii printre dealuri,/ refuz să lunec lin,/ peste spinări de oameni, / nu-mi trebuie urechi, / nu-mi trebuie nici ochi, / la nebunia lumii răspund, / vă spun – refuz”. Sunt ultimele cuvinte scrise de Marina Țvetaeva, înainte de a se sinucide, la 31 august 1941, într-o localitate măruntă din zona munților Urali.

Ca oricare om, ea năzuia spre fericire, năzuință mai acută la artiști.

Odraslă a unui profesor universitar din Capitala Imperiului Rus, s-a ivit în lume la 8 octombrie 1892, a scris din copilărie versuri în rusă și poloneză, a fost congeneră cu Esenin, Pasternak, s-a remarcat destul de devreme, ca și aceștia. În 1912 se căsătorește cu ofițerul Serghei Efron, care va deveni din 1922, agent al Moscovei în emigrația rusă din Occident. Efron avea să cunoască „recunoștința” propriilor camarazi, fiind arestat și executat la revenirea din emigrație, în 1939. Fiica, Ariadna a supraviețuit morții ambilor părinți. Între anii 1922- 1939, Marina Țvetaeva a trăit succesiv la Berlin, Praga, Paris. Nu o interesa politica, s-a dedicat în exlusivitate poeziei, numele ei fiind alăturat celor mai de seamă poeți ruși ai secolului XX, Esenin, Ahmatova, Pasternak, Mandelștam, Maiakovski, Brodski, ș.a. A publicat o serie de cărți de poezie, cine dorește o bibliografie completă o poate găsi în orice Enciclopedie. Ne vom opri la versurile de început ale Marinei Țvetaeva, încercând să le reproducem după originalul rusesc.

La vârsta de 16 ani, poeta scria – „ Plutim ca-ntr-un vis vesperal/ noi, copii – regi și magi/ umbrele lungi coboară/ ard felinare prin geamuri/ se-ntunecă sala de bal/ se-nchid oglinzile-n ele/ nu te opri, nu te-opri/ clipa de glorie vine”. Apoi - „ Ești sfântă sau prea păcătoasă/ tu intri în viață ori pleci/ Iubește, de poți, tu iubește/ Pe cel iubit nu-l trezi/ Mereu fii în preajmă, alături/ păstrează-i tandrețea-n priviri/ pe el îndoielile-l caută, / aprinde păcatul în el/ ... Iubește fără de margini/ Iubește precum respiri”. Aflată la Paris, cu părinții, în 1909, ea scria – „ Până la stele casele cresc/ iar cerul e jos, la picioare , / în marele oraș Paris, / însă tristețea este aceeași, temătoare”. În alt poem – „ Mi-ai dat prea mult/ aș vrea să sorb toate drumurile/... mi-ai dat copilăria ca pe o poveste/ să-mi dărui moartea la șaptesprezece ani”. Ciudată înclinație spre suicid, încă la o vârstă fragedă. Ar fi simplu de spus – nevroză. Posibil, dar noi, care cunoaștem cât rău zace în fiecare, într-o măsură mai mare sau mai mică, ce am putea să cerem unei ființe cu suflet de înger? Pentru că Țvetaeva a avut acest suflet, a avut ce nu puteau să aibă milioane de semeni. Era mai mult decât o poetă, era Poesia. „M-apasă amintirile pe umeri/ eu îmi deplâng și-n rai trecutul/ cuvintele eu nu pot să le-ascund/ nici la-ntâlnirea unde nu sunt întâlniri”. Avea doar 19 ani și se simțea obosită de amintiri. Care amintiri? Numai o sensibilitate exacerbată poate să cuprindă atât de devreme suferința omului. „ Cât timp este balul în toi/ sufletul nu are pace/ dar Domnul mie mi-a dat/ alt nume – de fiică a mării”. Era în stațiunea Koktebel, din Krimeea, scria – „Tu vii spre mine, trecătorule/ tu ochii îi lași în jos/ eu fac la fel, mă feresc,/ Oprește-te, trecătorule, privește ... Cândva să nu te tulbure/ vocea mea de sub pământ”. Ne oprim pentru un răgaz, aici, nu înai nte de a cita versuri scrise în 1936, cu trei ani înaintea fatalei reveniri în patrie – „ Privind frunzele cum zboară/ și cad pe pietrele reci/ vor fi duse apoi mai departe/ tabloul se termină aici/ Gândesc, oare cui să-i mai placă/ privirea mea tristă, tăcând/ de parcă aș fi eu o frunză/ rugina mă-mbracă blând”. Nu este, cred, forțată o comparație între sensibilitatea Marinei Țvetaeva și a lui M. Blecher, acesta din urmă fiind și extrem de suferind fizic ( tuberculoză a oaselor) . Țvetaeva a trăit cu 20 de ani mai mult, dar în sufletul ei a purtat permanent suferința condiției umane, conștiința efemerității în fața minunilor unei naturi veșnice, în fața unei Dumnezeu veșnic, dar care vorbește numai prin profeți și artiști. Marina Țvetaeva a fost una dintre aleșii Domnului.





Boris Marian

Niciun comentariu: