Născută între două nopţi(Cristina Cirnicianu)
sunt limpede
sub coastele mele
văd plămânii cărbuni
şi inima un clopot de alamă
- întors cu gura spre cer
nu ştiu cu ce m-ai hrănit
Mamă atunci
de nu mi-a ajuns şi acum
stomacul mi-e strâmt
- flămând tot mai mic
de ce m-ai făcut
între două nopţi
întind ceaşca asta
picură-mi doar un strop
din tine
cerul meu e un ibric
din care curge
doar lapte înnegrit
destinul o lingură
ce-mi plimbă zaţul în voie
la mine dimineţile
sunt ciucuri de sâni
înţărcaţi - împietriţi
poate la tine pruncii
sunt graşi şi frumoşi
ca braţele tale
te-ntreb doar
de ce m-ai lăsat
să mă nasc atunci
dar nu, tu Mamă
n-ai de unde să ştii
pentru că eu te-am părăsit
şi n-am vrut decât să caut
tot ce n-ai putut găsi
în mine
hai să fugim împreună (Ecaterina Bargan)
viaţa mea este simplă, adică eu încerc
aşa s-o primesc, cactuşi cu ace mai aspre
în vârfuri, prieteni, prea mulţi virtuali,
îi scutur, încerc să îi scot la un ceai,
abandonez neştiuţii, o iau de la capăt,
aştept dimineaţa în care degetele
să nu mai doară, spatele expus în
propria-i goliciune la soarele-abia răsărit,
se-ncălzeşte. era un început optimist de
săptămână. oamenii au trecut de la cizme
la pantofi, ba şi-au lăsat şi paltoanele-acasă.
bunicii plecaţi împreună mult prea departe
şi gustul uitat de plăcinte şi orele obositoare
petrecute curăţând plasele de pescuit
întinse pe toată ograda acum aş vrea
să le-ntorc. s-ar zice că libertatea s-a acomodat
arestului la domiciliu şi undeva mult prea
adâncul din mine, doar el vrea să fugă.
pietricica din pantof nu o mai simt,
dacă îmi poţi ierta lipsa de conţinut, va fi bine
O scrisoare către Dumnezeu (Petrea Stefan)
Doamne,
intru tot mai mult în orbire, pleoape de plumb s-au aşternut
peste ochii sufletului
visele îmi sunt demonice şi când mă trezesc parcă
urc în lume din Gheenă nu mai văd tainele sfinte ale Învierii
Iisus e doar un bărbat tânăr care s-a lăsat ucis şi privind
în jur zău că nu înţeleg de ce a fost o moarte inutilă
sau poate doar văzul sufletului meu e nevolnic
mai demult adormeam in fiecare seară cu numele Tău pe buze
de Florii am înjurat toată ziua şi cruce n-am pus cu buricele degetelor
pe bustul meu sunt un fost soldat patriot care
astăzi înjură patria şi războiul deşi războiul nu s-a încheiat
Aş vrea să-mi întorc faţa către Tine dar ochii sufletului meu
s-au închis Doamne şi am rămas singur cu această inimă şi acest creier
care nu Te urăsc doar Te ignoră trimite un un înger
să-mi trezească sufletul să-i şteargă plumbul de pe pleoape căci
Doamne intru tot mai mult în orbire
pe vremea când lângă blocul nostru zburau o grămadă de fluturi(Raluca Sandor)
îţi aminteşti, Ioana
mâncam şarlotă la cornet din staţia lui 5
aerul era un autobuz de vanilie traversându-ne leneş gura
aveam cheile atârnate la gât o lălăiam pe stradă
râsul nostru muşca din lume ca dintr-o tabletă de glucoză
peste noi
cerul întindea o umbră perfectă
atunci tu aveai cele mai frumoase jucării din cartier
cu care nu aveam voie să ne jucăm iar
eu o aveam pe mama
cu mâini subţiri ea
îmi făcea două cozi simetrice
mâinile ei erau aromate ca o citronadă
care mergea cu o prăjitură „Pitic”
apoi alergam după fluturi pe maidanul de lângă bloc
mereu împreună trupurile noastre
erau două rachete albe ca în cântecul ăla din film
spărgând orele una câte una
creşteam în tăcere
ne juleam coatele genunchii şi după amiezele se făceau roşii
roşii ca nişte cravate făcute ghem
roşii
ca
zâmbetul unei comandante de detaşament
mai ştii serile de duminică miroseau a şampon de urzică şi a oţet
era mirosul tristeţii
şi peste tot se deschideau geamuri şi eram cu toţii chemaţi acasă
ştii ioana
aş vrea azi să mă cheme acasă
din nou
şi tu nu te-ai supăra dacă aş pleca
fără să mai stau măcar
5 minute şi gata
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu