Nu mai am timp să-mi pară rău, indiferent ce aș mai pierde, de acum încolo. Atîta timp cît motorul aspiraţiilor omenești funcționeză cu turația la maximum, absorbind, în virtutea instinctului de conservare, cam tot ceea ce
gravitează în jurul ființei captive lanțului cauzal, toate nimicurile vieții par a avea o dimensiune epocală.
Cînd, însă, mama natură te pierde de client și ieși din vederile ei conservatoare, atunci te lasă în plata domnului, dezlegîndu-te de necesitate și abandonîndu-te unei lucidități devorante.
Odată ajuns aici ești un om pierdut. Contempli adevărul în plenitudinea lui golașă şi cinică, rămînînd singur în fața fatalității nemiloase.
*
Cînd spui: „îmi imaginez”, „mă simt”, „am dreptul”, ”sper că” etc, formulînd o întreagă listă de deziderate pur subiective și literaturizînd facil, ca în miticul naivității ancestrale, nu faci altceva decît să te livrezi aleatoriului precum și unei ipotetice salvări milenare, compensatoriu acceptată de dragul maimuței neajutorate, numită om. Rațiunea, căzută la datorie în fața inexpugnabilului, cedează locul cîntecelului de leagăn al fetusului narcisic care a decedat înaintea nașterii universului și a renăscut în povestirile infantile ale nenumăratelor dogme mistice. Acceptînd abisul, destrucția totală a elementelor, – așa cum ultimele teorii științifice ne relevă fără milă – abis care este singura rezolvare evolutivă a istoriei universului, obții măcar o certitudine absolută. E reconfortant, deși absolut cinic.
*
Subteranele psihice ale eului sunt abisale. Citindu-i pe psihanaliști, ai sentimentul că oamenii întregi la cap sunt doar o ipoteză de lucru. Încheierea ar fi aceea că sunt două feluri de zbuciumați: unii – comuni, alții – elaborați. Bulversat de concluzie, nu-ți rămîne decît să te afiliezi la una din alternative. S-o acceptăm, din necesități metodologice, pe cea de-a doua!
În virtutea căreia, putem glossa astfel: „evadat din normalitatea banală a previzibilului, din țesătura comodă a biologiei elementare, te confrunți, conştient, cu perspectiva delirantă a istoriei tuturor istoriilor, realizînd brusc că ființezi într-o lume bolnavă de țăcăneală. Orice urmă de încredere în funcția ordonatoare a rațiunii se anulează. În ce să fi constat, atunci, șansa care a făcut ca un asemenea travaliu delirant să aducă omenirea pînă aici, te întrebi? O lege ascunsă, care ar transcede pînă și bănuiala că un spirit supratemporal atenuează mersul destructiv al universului către entropie absolută, spirit care operează, împleticit și obscur, pînă și în casnica noastră nebunie?
Dacă ar fi așa, atunci și presupusa lege se pare că manifestă deficiențe funcționale, întrucît, într-o lume omogenă, adică în întregime țăcănită, chiar și supra/elementele, aparent ordonatoare, trebuie să aibă aceeași consistență structurală și o aceeaşi incontinentă dinamică destructivă.
Iar, de aici, trebuie să urmeze același algoritm abisal și defectuos de desfășurare.
Lege șuchie care a transportat carul hodorogit al istoriei terriene pînă în garajul etajat al nebuniei moderne."
*
E bine că, în micimea noastră expansivă, suntem măcar niște buni receptori de precepte luminate ale marilor înţelepţi, îmi ziceam, uneori. Că ne putem elibera de tirania necesității, din cînd în cînd, și putem face curățenie în noi, cu un minimum de detașare, indusă de către cugetătorii lumii acesteia.
Nu puteam defini acest bine, dar părea a fi o șansă către un anume tip de liberare tranzitorie.
Și nici asta nu știam a defini, dar era suficient că ne mai limpezim, la momente cruciale. Chiar dacă adunăm în magazia supraviețuirii o mare cantitate de potmol.
Te retragi din viermăraie și devii aspirant la titlul de homo sapiens, îmi mai ziceam.
Era, desigur, doar un frumos exercițiu de cabotinism elegant. Dar, pe lîngă atîtea inutilități monstruoase, parcă ar merge și un mic ritual de auto/amăgire.
*
Căci, iată ce bruscă trezire din pumnii lucidității: cele mai interesante speculații filozofice, cele mai apetisante și ingenioase aforisme, cele mai exaltante revelaţii sunt, privite mai atent, doar exerciții gratuite de retorică şi onirism.
Conținutul lor este pur semnificatestru: decorațiuni pentru o posibilă prefacere, niciodată împlinită.
Ele nu au rezolvat și nu vor rezolva nimic în plan practic, doar ce ne împăunăm cu ideea că gîndim sau, respectiv, scintilăm mistic, - atît de luxuriant, ce-i drept, dar cît de infertil în plan pragmatic!
Hotărît lucru, singura justificare a ascensiunii minții umane pe culmile inteligenței este de factură pur științifică.
Suma de aforisme matematice, reci dar utile, adică pragmatice, ne-a scos din peșteră și ne-a proiectat în profunzimile materiei. Ceea ce nu-i puţin lucru. Că decît o sentenţie şchioapă, de înţelepciune milenară, la necaz, sau o invocaţie pur onirică, de sorginte mistică, în situaţii dificile, – tot atît de tangibile, ambele, pe cît e vidul la pipăit! – mai bine un telefon celular care îmi poate salva viaţa în cine ştie ce împrejurare fatală. Împrejurare în care aş putea să-mi pun memoria să scotocească, disperată, prin toate dicţionarele de deşteptăciune ale umanităţii, ori să mă prosternez cu infinită pioşenie în faţa atotputernicei divinităţii, – zău dacă va fi cineva în stare, împins de telepatice îndemnuri, să dea de urma mea, sub un troian masiv de zăpadă, surpată peste mine, - spre exemplu.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu