DUME,TEODOR
Moartea, un fluture alb/Teodor Dume - Iaşi: Pim,2015
ISBN 978-606-13.2486-6
821.135..1-1
Coperta: Mioara Băluţă şi Teodor Dume
Tehnoredactarea: Mioara Băluţă
*Fiecare ciclu este precedat de câteva referinţe:
- Gheorghe Grigurcu, ("...un miraj interogativ...")
- Gheorghe Paşa, ("...un poet monocord...")
- Călin Sămărghitan, ("...partea albă a morţii...")
- Cristina ştefan, ("...blajinul accent al solitudinii asumate...")
- Mioara Băluţă, "moartea, un fluture alb", sau cum să priveşti cu detaşare întunericul...")
- Stelian Vasilescu, (spicuiri- "avem nevoie de sfială, emoţie şi singurătate")
- Veronica Pavel Lerner, ("...o mare gamă de sentimente...")
- Viorel Horj, (spicuiri- "...un adevăr nesofisticat...")
- Teodor Dume, (amintiţi-vă e o părticică din mine aici, prieteni dragi!")
În această ladă de zestre a sufletului fiecare veţi găsi ceea ce doriţi să găsiţi. Mi-am deschis sufletul spre voi cei din lumea de aici şi vă rog să pătrundeţi în sufletul meu dar şi în cuvânt.
Prin cuvânt, rostuirea frumuseţii lui, omul se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în reralitatea de dincolo, dacă ea există...
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu pentru "viaţa" de dincolo a poetului sfios îmi adun gândurile pentru a mulţumi acelora care au făcut posibil strângerea în mănunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid pănă la momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi în care copiii noştri vor vărui gardurile, cireşul sau nucul din grădina din curtea copilăriei, apoi vor întoarce oglinzile privindu-ne ca pe o amintire...
(...)
mulţumesc,
teodor dume,
Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adâncindu-se, poetul Teodor Dume, alege o singură cale. Risipa e prevenită atât sub aspectul structural cât şi cel al selecţiei. În plan organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari.E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă.
Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul scriitorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliniem.Poezia lui Teodor Dume contaminează şi imobilizează suflete. El, Teodor Dume, se produce şi se descompune pe sine. De fapt e un sacrificiu adus poeziei. Deci, ceea ce Teodor Dume surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.(...)Scriitura domniei sale are capacitate asociativă şi vine să confirme o simplitate de un straniu rafinament, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, precum şi în prefaţa volumului "Strigăt din copilărie". Mesajul, deseori individualizat, sfredeleşte , pătrunde în profunzime apoi acaparează. Opţiunea sa cercetează şi descoperă acea lume interioară martoră a realităţii.(...)"
(Gheorghe Grigurcu)
(Gheorghe Paşa))
Fluturele însuşi este un simbol al efemerităţii, iar această trăsătură, atât prin titlul cărţii cât şi prin textele ei, este imprimată asupra morţii. Bine, şi atunci moartea e efemeră?, veţi întreba. Bineînţeles că da, vă va spune autorul. Şi ne va da câteva explicaţii de ce: Cărbunele este ultima rămăşiţă a lemnului înainte de a deveni cenuşă, cărbunele îşi pierde astfel orice proprietate a ceea ce a fost. La Teodor Dume nu, cărbunele miroase a cireş.Sau, tot autorul, se gândeşte la ziua „în care voi ieşi/ din mine/ ca apa/ din albie.” Acest diluviu de proporţii restrânse, personale, transfigurează ceea ce am înţelege îndeobşte prin moarte, ea nu mai apare ca un teren arid al sfârşitului şi al secătuirii de sine, ci, dimpotrivă, este tărâmul fertil al unei re-naşteri pentru o nouă copilărie. În plus, rămânând în acelaşi registru, trebuie neapărat să relevăm şi un subtil accent ontologic, discret, dar prezent, bine individualizat, într-o sensibilă exprimare poetică: La fel cum în grădina de care spuneam sunt prezente chipurile tatălui şi bunicului, starea atinsă la rândul său de către autor devine un loc comun şi pentru urmaşi:
„voi călători liniştit/dincolo de ani până când/fiul meu va trece prin mine”.
Firul călăuzitor al scriiturii de faţă este unul profund creştin, un creştinism străluminat de puterea credinţei de a schimba faţa / aparenţa lucrurilor: „Suferinţa atârnă în mine ca un tablou”. Moartea nu mai este un schelet hâd cu coasa în spate, ci, într-o inedită reiterare a motivului eros-thanatos, este o femeie rezemată de spatele nopţii, cu capotul dantelat cu fluturi. Fluturele apare cu obstinenţă printre versuri, devine vehicol al sufletului, simbol al inefabilităţii noului chip pe care fiinţa umană îl va împrumuta la trecerea Styxului. Fluturele este şi simbol al transfigurării.Există oameni care văd partea neagră a morţii şi există prea puţini care să o vadă pe cea albă. Teodor Dume face parte dintre cei din a doua categorie. Căci există o parte albă, da! De fapt, e singura care există."
(Călin Sămărghiţan)
“în locul în care bunica mea creştea linişti”, “locul din care nu fug niciodată, copilăria”, “printre lumânări stinse”, “puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”,”tată, de ce m-am născut?”- sunt doar câteva titluri în sensul enunţat.
Al doilea argument de adăugat ar fi că discursul ondulează nonfictivul existenţial spre blajinul accent al solitudinii asumate.
(noaptea ca un ghemotoc de ziare vechi
sau cealaltă jumătate de viaţă ce trece prin mine )
“am ochii mari poate sunt sensibil/sau poate am devenit/prea complex/nu ştiu/înăuntrul meu e strâmt/nimeni nu intră nimeni nu iese/e o lume numai a mea/cu reguli stricte/numai că nu-mi dau seama cine/a trecut ultima oară prin mine”
Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un "aide-memoire" pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.
(moartea, un fluture alb)
“undeva în copilul din mine/zbura un fluture alb/
lăsând o dâră/un fel de drum/pe care/oamenii plecau...”"
(Cristina Ştefan)
Și nu pot încheia acest mesaj fără cuvintele care mi l-au descoperit pe Teodor Dume:
“cel ce ocoleşte suferinţa moare încet
pentru că nimeni şi nimic nu poate
înlocui atingerea
(Mioara Băluţă)
Nu odată am “intrat” în poeziile lui Teodor Dume ca în nişte tablouri. În fragmentul din poezia “un fel de solstiţiu. în lumea cu multe lucruri”, cuvintele din versuri devin imagini: “lăsând într-o parte / lucrurile prin care nu /am trecut niciodată/ şi-n cealaltă / patul /măsuţa de scris /(cu o lumânare în sertar)/veioza/ bloc notess-ul”. Ele mi-au adus în faţă celebrul tablou de Van Gogh în e pictat patul lui si mi-au amintit si de unele “naturile moarte” ale lui Theodor Pallady. Prezentarea tatălui în cămaşa albă de duminică din poezia “lumânări stinse” (dimineaţa l-am găsit îmbrăcat / în cămaşa lui albă pe care o purta /duminica la biserică în cele / câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând portretul unui bărbat cu cămasa albă. Autorul se întoarce cu mare tandreţe în anii copilăriei, poeziile din prima secţiune o dovedesc din plin. În poezia “ciresii albi”, de exemplu, gândurile lui se îndreaptă spre bunica: “mi-e greu foarte greu /să înţeleg de ce bunica mea /îşi cârpea spăcelu sâmbăta / cu acul de opinci şi acela / împrumutat de la vecina /de peste drum cand /în şifonierul din camera mare atârna încă unul nou-nouţ/”. Credinţa şi speranţa în Dumnezeu, prezentă în poezia lui Teodor Dume în sectiunea a doua a cărţii, sunt locul spre care se îndreaptă nedumeririle şi tristeţile autorului. Poezia “mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte” le ilustrează: “toamna /din când în cand / decupez o gaură în cer şi /mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte /până când prin inima mea /vor mai trece odată toate anotimpurile”.
Cea mai amplă sectiune este, desigur, cea de a treia, în care autorul îsi explorează neputinţa şi resemnarea în faţa vieţii şi a morţii. Poeziile sunt forma în care autorul îşi exprimă în modul cel mai natural intensitatea trăirilor. Comunicarea cu cititorul e directă, uneori ajung doar două trei cuvinte pentru ca poetul să etaleze o mare gamă de sentimente. Totul e deja spus în titlul poeziei: “aşteptarea, o execuţie lentă”. Metaforele se derulează în imagini “în dimineaţa asta o să las lumea /să se caţere pe mine ca iedera pe ziduri” (poate doar astăzi), sau “ne naştem în fiecare zi /cu teamă ca atunci /când aşezăm flori parfumate /sub icoane care plâng...” (sensuri).
Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filosofice, alteori rugăciuni adresate divinităţii, sunt un univers în care cititorul de orice vârstă îşi va recunoaşte trăiri, întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi.
Volumul de poezii “Moartea, un future alb” trebuie păstrat pe noptieră, citit şi recitit." (Veronica Pavel Lerner)
Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaş Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spunea, în prefaţa unei cărţi (semnate tot de Teodor Dume ), Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii"Aşadar, scriitura lui Teodor Dume este un adevăr nesofisticat. Scrierile domniei sale sunt tablouri vii (icoane prinse sub grindă) pe care le citeşti cu sufletul. Sunt rugi înălţate înspre cer întru binecuvântarea fiecăreizile.Prin simplitatea cuvintelor ele rodesc şi înmuguresc în suflet.Într-un cuvânt fluidizează şi vitalizează existenţa "dintre cele două respiraţii": Viaţa şi Moartea" (Viorel HORJ, scriitor)
Teodor Dume, îşi câştigă identitatea prin profunzimea cuvintelor ce transmit fiorul spre senzaţii care duc la împlinire şi cultivă iubirea (dar şi singurătatea) ca pe o sămânţă ce va rodi, şi va aduce mântuirea, în singurătatea deplină a sufletului.(...)
Frumuseţea din cuvântul său vine din trăire, din adâncul sufletului transmiţând o reală forţă emotivă, sentimentală supusă numai cenzurii din interiorul lui. Sensibilitatea cu care este înzestrat relevă o fineţe surprinzătoare. Iată de ce valoarea lui stă în simplitate, trăire, emoţie şi candoare. Autorul rămas în chipul adolescentului se scaldă într-o baie de iluzii care îi sporeşte , prin cuvânt, valoarea şi frumuseţea.Făcând o paralelă între primele sale cărţi ("Adevărul din cuvinte" şi "Strigăt din copilărie") şi scrierile de după, nu pot să nu observ o trecere din adolescentul de ieri, în cea a singurătăţii mistuitoare. Frumuseţea cuvântului său simplu se naşte din el, din fizicul lui "blajin şi subţirel" care interiorizând până şi lacrima, alături de lumină, aleargă molatic după acel capital care formează întregul. (...)Da, avem nevoie de sfială, emoţie, (de durere, uneori) şi singurătate. Cine posedă aceste trei elemente din dimensiunile vieţii lui Teodor Dume, există cu adevărat. Eroare sau afecţiune (de data aceasta) veţi spune, în mod bănuitor şi răutăcios, dar "citind" relaţia afectivă dintre scriitorul Teodor Dume şi "marele" Grigurcu, întinsă pe zeci de pagini în scrisorile de legătură dintre aceştia (şi mă bucur că mi s-a dat şansa de a le citi, fiind, poate, singurul), am simţit un fior care în taină m-a legat de scrierile lui Teodor Dume, care mi-au amintit de copilărie, adolescenţă şi de viaţă. Am simţit acea adolescenţă perpetuă despre care criticul Gheorghe Grigurcu, în prefaţa cărţilor, şi în scrisorile adresate lui Teodor Dume, vorbea mereu.Am simţit acea "fibră sensibilă care ne leagă prin naştere, vieţuire, trăire, de loc şi de frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean."
Teodor Dume, e poetul iubirii dar şi al singurătăţii. Iată două elemente esplosive în imensitatea simplă a cuvintelor. Teodor Dume este poetul aducerii aminte, trăieşte din el prin copilărie şi părinţi. Teodor Dume "recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă supremă", spune acelaşi Gheorghe Grigurcu.(...)
Nu pot să nu-i mulţumesc lui Teodor Dume, pentru că a fost unul dintre primii zece fondatori (din 132), în 1990, a gazetei "Ţara Crişurilor". El, scriitorul Teodor Dume, prin gestul său profund, mărimimos, a contribuit la salvarea "frumosului din cuvânt" şi onoarei cuvântului scris.
(Stelian Vasilescu, scriitor şi publicist)
Moartea, un fluture alb, de Teodor Dume
vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
(...)
de fapt fiecare
are propria linişte
(...)
stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze dăruit
doar seara la culcare
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
(...)
şi-am adormit
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
pe gard
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult
am închis ochii şi l-am strigat...
zbura un fluture alb
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină
ciugulind din marginea soarelui...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu