SCHIMBAREA OMULUI

Eseu preluat din volumul sub tipar "Dumnezeu salbatic" - de Dumitru Istrate Ruseteanu (membru fondator "Forta Morala")

Viaţa a început prin voia lui Dumnezeu, în oceanul planetar; nu putem fi siguri că omul a ieşit de bunăvoie să cucerească pământul; mai curând îi dau dreptate lui Euclid când afirma că "fiinţa umană a fost azvârlită în afară". Aş putea conchide că habitatul în care a fost constrâns să-şi continuie evoluţia este neprielnic, oricât ne-am amăgi că nu. Ceea ce i s-a întâmplat omului pare mai curând un handicap al evoluţiei, şi nu "un accident", după cum s-a mai spus.
Cum ar putea să se schimbe înspre mai bine fiinţa umană? Prin iubire s-a tot încercat, însă cum să-ţi iubeşti aproapele când zilnic, în goana nebună după încă o clipă, te izbeşte şi, la rândul tău îl izbeşti în spinul din coastă, chiar dacă fără motiv şi intenţie, asigurându-i astfel porţia de durere zilnică? E o aberaţie sloganul iubirii pentru aproapele când şi pe Dumnezeu te străduieşti să-l iubeşti din necesitate! Dacă alta ar fi motivaţia iubirii pentru Creator pământul nu ar fi fost o pepinieră de sfinţi, cu toate că, după Efrem Sirul, acest "Creator este misterul secret, perla translucidă al cărei hermetism îi face frumuseţea". Ori, schimbarea omului mai poate fi încercată printr-o strategie simplă punând sufletul înaintea spiritului, care-i mai putin nobil decât primul, are fire de cameleon şi se nutreşte pentru a hrăni la rândul său cultura până şi din gunoaie. Dar această tactică este folosită mai tot timpul de pictori şi poeţi, fără rezultate spectaculoase. O posibilă schimbare a omului impune de la sine şi o renaştere a iluziilor care, în mod automat, schimbă gândirea; la rândul ei va îmbogăţi cu noi calităţi universul spiritual. "Cum mă pot schimba pentru a te urma pe tine?!" îl întreabă bogatul pe Iisus, dar când i se cere să renunţe la transpiraţia sa pentru cele lumeşti, omul bate în retragere, parcă i s-ar fi propus să meargă în grabă şi să-şi sape culcuş în afara universului!
Istoria a început să-l schimbe cu forţa pe om construindu-i în calea gândului un zid psihic şi înzestrându-l din resurse proprii cu o limbă de lemn. Dar istoria n-a cunoscut teribila posibilitate a gândului de a trece prin alt gând, oricând i-ar sta cu forţa în cale, pe undeva gândul asemănându-se cu pasarea ce nu lasă urme în aer, cum înţelept grăit-a muritorul Solomon.
Filozofii au încercat şi ei schimbarea omului prin idei îndrăzneţe: Nietzsche, Platon, Heideger… Conaţionalul nostru, Patapievici, ne propune într-o lucrare recentă să ne întoarcem la ideile respectivilor filozofi. Incitarea este genială cu toate că domnul eseist nu a intuit nici el, altfel ne spunea în care din ideile filozofice amintite se află lucrat ca din briceag pe lemn de măslin punctul din care, mai că pic de emoţie, se vede întreg universul şi, implicit, posibilitarea schimbării măcar cu o idee a gândirii umane?
Cât priveşte ideea de a dizolva bomboana drăcească în mierea divină, aflate în firea omenească, este o utopie. Germanul Nietzsche a fost blamat de posteritate fiind învinuit moral de holocaust din cauza demonicului Hitler care, prin acţiunile sale, i-a contrariat şi devalorizat pe moment tocmai ideea către contemporani că e butonul ce ar fi declanşat pe pământ schimbarea omului. Nietzsche îi obliga pe contemporani să accepte că Europa are multe datorii faţă de evrei, cu precădere în chestiunea logicii. Germanul nu glăsuia singur în pustiul istoriei, pentru că vine Schiller şi pune degetul pe aceeaşi rană din care încep să se vindece răzmeriţele pe pământ pentru a lăsa să încolţească pacea. Acea rană nefiind altcineva sau altceva decât poporul evreu, temelia celor două religii ale planetei: creştinismul şi islamismul. Altfel spus: să-l poţi schimba pe om nu cumva trebuie lucrat asupra a ceea ce numim premisa dezvoltării intelectuale şi morale a lui care a fost, este şi va rămâne religia? In afara ei intelectul se dezvoltă undeva în subteranele cunoaşterii, unde clarobscurul îi dă iluzia că în calea sa (spre unde?!) nu ar exista limite.
"Numai un sentiment cosmic îl schimbă pe om" - afirma Spengler. Intr-adevăr, acest început de miracol s-a întâmplat în Bizanţ în sec. III î.H., dar nu mai zic apogeul, maturizarea acelui miracol se lasă aşteptată. Cauza poate fi relaţia om-Dumnezeu. De la începutul mileniului în care acum respirăm, sentimentul cosmic s-a vulgarizat, relaţia dintre om şi Dumnezeu s-a redus doar la acel moment de dialog dintre Ziditor şi zidire prilejuit de săvârşirea rugăciunii. Din acest punct de vedere se simte neapărat necesitatea unei reînnoiri în Duh, dar întrebarea este dacă un asemenea miracol mai poate fi posibil în cadrul aceeleaşi religii, deoarece, oricât n-am vrea să fie aşa, religiile, deşi în cer e acelaşi Dumnezeu, sunt şi ele într-o continuă schimbare. Cunoştinţele religioase sunt influenţate şi mişcate uneori contrar principiilor lor de un magnetism social secundat de altul cultural încât omenirea nu-şi va găsi în veci echilibrul şi pacea după legea divină.
Intr-un fel mileniul III a început cu schimbarea omului în umbra conflictului, tot mai greu de mascat, dintre creştinism şi islamism, conflict cauzat de diferenţa de structură spirituală dintre cele două părţi, prăpastie inevitabilă, săpată de-a lungul timpului de istorici ai religiilor ce s-au făcut a nu vedea, şi mai ales, a nu încerca să găsească o soluţie pentru a stinge scânteia discordiei, care nu-i alta decât vechile revelaţii cuprinse în Tora şi Evanghelii, deformate în text de către evrei şi creştini, după cum bine observa, într-o lucrare de-a sa, Dan Zamfirescu.
Acelaşi conflict, dacă-i este scris să se termine vreodată, va avea, conform legii, un învins şi un învingător. Dintre cele două religii puternice ale planetei care va fi învinsă? Că, uite, aparent, în favoarea creştinismului s-a pus la cale un nou Bizanţ – Europa - cu o diversitate de grupuri umane, de colectivităţi etnice şi cu fundamentala deosebire că vechiul Bizanţ transmitea Evului Mediu European "moştenirea antichităţii aşa cum a primit-o el însuşi din tradiţia elenistică şi romană a provinciilor sale orientale" (G.Brătianu). Culmea este că "noul Bizanţ" crede într-un produs cultural eterogen, sub sigla "Europa", care să însemne pentru americani măcar atât cât înseamnă un cartuş gol pentru membrii unui trib sălbatic din Papua - Noua Guinee.
Intrebarea este dacă acest nou Bizanţ va rămâne până la destrămare loial religiei creştine (care, după cum observa cu mare fineţe logică Al. Paleologu într-o carte de-a sa, se va scinda de la bun început în două) - şi nu va "pohti" cumva la afluxul de idei exotice, prin filiera culturală americană care vine din ţările islamice şi a căror religie e "puritanismul grupului total al religiilor trecute" (Dan Zamfirescu).
Cultura şi civilizaţia arabă erau o strălucită realitate într-o vreme în care occidentul trăia în cea mai mare mizerie şi ignoranţă. Ca într-un cazan, în vâltoarea occidentului s-au topit atâtea rase şi culturi, şi nimeni nu poate garanta că flăcările nimicitoare s-au stins. Ele pot cuprinde din toate părţile noua cetate Europa unde mai multe popoare îşi duc fiinţa, cultura şi agoniseala, în al cărei interior creştinismul e posibil să cunoască un puternic proces de sinteză din care să rezulte un fenomen religios atipic, străin dogmei de până atunci, poate fi chiar şi nevoia, firească într-un fel, de schimbare a hranei spirituale. Nenorocirea e că în afara noului Bizanţ, cum ar fi America de pildă, creştinismul e mai puţin considerat, e împărţit în secte ce susţin şi asimilează cu o tentă aparte dată de orgoliul de mare forţă armată. Am spus "fenomen religios" şi nu o religie prin asimilare a islamului de către creştini şi invers, întrucât o singură religie nu poate exista niciodată pe pământ, chiar dacă s-ar experimenta o asemenea posibilitate, ar fi o catastrofă spirituală, deoarece, în limitele firescului nu pot exista mai puţin de două religii, conform legii contrariilor din acest univers.
Să zicem că ar reuşi să se schimbe printr-o minune de natură umană! Cum ar evolua gândirea noului om dacă viermele discordiei, "politicul, constituie baza metafizică a urii"? (dacă e să dăm crezare lui Cioran - deocamdată, nu avem argumente să-i infirmăm teoria!)
Numai că, schimbarea omului, deja încercată în decursul istoriei, încă este o utopie iar, "ca s-o materializezi, vorba lui Montaigne, trebuie să ucizi naturalul". Totodată, a nu se uita că omul este şi va rămâne încă multă vreme o fiinţă inferioară, întrucât nu trăieşte în mediul său de viaţă. Oricât ar părea de nereală acestă afirmaţie, dacă mergem cu migală pe firul descoperirilor ştinţifice, ne vom convinge că paradisul terestru al omului este mediul acvatic. La prima vedere conceptul de schimbare al omului pare un paradox. Doar când îl rupi definitiv de pe pământ şi-n locul său îmbrânceşti o altă lighioană poate fi vorba de o schimbare în natură. Schimbarea ideală n-ar putea fi decât dacă este posibilă conservarea prin sine a individului ca reprezentant al speciei raţionale. Religia, din păcate, nu se manifestă împotriva politicului (care e statul), şi-au dat mâna.
"Rolul cel mai puternic şi definitiv în conservarea individului îl deţine cosmosul care - după părerea lui Alfred Adler - are o putere modelatoare şi urmăreşte cu un interes deosebit menţinerea veşnică a vieţii". (EINE FORMENDE KRAFT). Deja ne găsim în torentul evoluţiei premeditate de Creator ce vizează amintita conservare a speciei umane, implicit a vieţii terestre.
Primul semn îl constitue încălzirea planetei. Că are şi omul contribuţia sa inconştientă în a ajuta cosmosul să-i lucreze mai uşor destinul, e o realitate: atmosfera nu se încălzeşte din cauza gândurilor noastre înfierbântate! (Aşa ar trebui, poate, să se întâmple!) O ajută în acest sens soarele, care a părăsit mult mai devreme secvenţa principală (presupun astronomii) devenind din ce în ce mai luminos; în timp, strălucirea lui va fi de trei ori mai mare decât acum, temperatura medie pe pământ urmând să atingă punctul de fierbere a apei. Ce se va întâmpla cu omul? Unii îndrăznesc soluţii de supravieţuire constând în modificarea orbitei terestre. In acest caz, pământul ar semăna cu o navă cosmică naturală. O altă soluţie, realizabilă doar în vis, ar fi părăsirea în "masă" a pământului spre celelalte planete. De ce să ne temem, cât timp salvarea omului şi a naturii, care-i este decor, este scrisă în gene? Adevărul ne este revelat în "Geneza" prin următoarele cuvinte: "Din pământ ai fost făcut, în pământ te vei întoarce!" Scriitorul blibic, în simplitatea vremii a interpretat greşit sensul acestui mesaj divin. In oceanul planetar a fost prima sămânţă a vieţii, acolo este mediul ei adevărat; acolo se va întoarce. "Din apă ai fost făcut, în apă te vei întoarce!" - ar trebui să fie mesajul original. Pumnul acela de lut, asupra căruia a suflat Dumnezeu, nu-i tină, ci o mulţime de molecule de apă. Aşa cum polul nord magnetic îşi va schimba locul cu polul sud magnetic, tot aşa apa va lua locul uscatului, iar omul neavând cum să se salveze în afara atmosferei terestre, va face cale întoarsă în mediul acvatic pentru care fusese creat.

***
Pare imposibilă adaptarea omului într-un mediu care, deocamdată, îi este ostil; dar amintesc faptul că i s-a scris în genă această facilitate. Pe măsură ce temperatura planetei creşte funcţiile biologice umane se schimbă discret. Nu uitaţi adevărul că, o camilă care merge numai pe pietriş, îşi va modifica neapărat copitele, printr-un efort fizic, câştigul biologic fiind preluat genetic de către urmaşi. Deci, fără voia ei, fiinţa umană se reîntoarce la instinct; raţiunea nu i-a fost pe uscat decât o explozie spirituală, neprevăzută, poate, nici de Creator, care, probabil, până la ingenioasa concepere a omului, a gândit matematic, în cifre. Cine are argumente prin care să infirme această idee? Cifra este dură, dar necesară în structura materiei, ea e nelipsită, aşa cum nelipsită este celula vie într-un organism viu. Cuvântul, în schimb este aleatoriu, mare purtător de sentiment de la om înspre divinitate. Am putea afirma că partea mai mică a materiei este atomul şi cifra; atomul fiind purtător de energie, iar cifra de spirit.




***

Omul, când va ajunge în apele terestre, oare se va îndobitoci? În ciuda faptului că are în profunzimea sa calităţi care, cine ştie prin ce proces natural, pot fi valorificate. Oamenii de ştiinţă au remarcat tendinţa universului de a se restrânge într-un atom. Dacă nu mă înşel, apostolul Pavel a prezis şi acest amănunt: "Ceruri noi şi pământuri noi". Care, într-un fel, înseamnă tot schimbare. Numai că, odată restrâns, universul îşi va continua, în alt plan, evoluţia. Atât el, cât şi piesele ce intră în structura sa, nu au fost produse finite, ci se lucrează cu foc continuu până şi în materia anorganică. Noutatea câştigată în fosta desfăşurare trebuie valorificată în scopul obţinerii altor valenţe calitative cu care se va desfăşura din nou. Să fiu înţeles, dau exemplu stelele cele mai tinere din univers care se deosebesc de suratele lor mai vechi printr-o noutate constând dintr-un procentaj de elemente grele (lipsindu-le abundenţa de hidrogen şi heliu).

***
Deocamdată, tentativa de încălzire a planetei alimentează prin mass-media doar faptul divers. Peste ceva vreme oamenii de ştiinţă vor aduce fenomenul mai des în atenţia omenirii. Pe măsură ce apa muşcă duşmănos din uscat, creşte interesul faţă de topirea gheţarilor. Imperiile - stăpânii lumii, adică - se opun la început, apoi, nu mai au încotro; cei rămaşi fără uscat sub tălpi vor da buzna peste ei. In timp, noţiunea de stat dispare, rămân oameni doar cât să populezi un oraş ca Tokio.
Pe măsură ce apa devine un pericol, panica începe să facă ravagii în rândul fiinţelor umane. Ii scoate din scenariu pe cei slabi biologic şi pe săracii care nu au posibilitate să-şi procure bărci, yahturi ori alte tipuri de vase în care să se salveze. Nu pentru multă vreme. După 3-4 decenii de frământări se va aşeza, ca o brumă, acalmia secondată de întelepciune, fondul divin râmânând resemnarea. Singurele care nu-şi fac griji (deocamdată) sunt vietăţile din mediul acvatic.
Având un plan prestabilit cu "bipedul fără aripi şi fără pene" (Pascal), Dumnezeu dă unora ceva mai multe grăunţe de înţelepciune pentru a-i înlesni planul, prin acţiunile lor. Aşa se face că deja unii dintre ei calculează: catastrofa naturală, nu mai are importanţă dacă e provocată sau nu de om, nu poate fi oprită; decât să înnebunim de durere, mai bine ne framântăm creierul cum să ajutăm specia umană, respectiv s-o învăţăm cât e cu putinţă să se adapteze.
Aşa va începe pregătirea generaţiilor tinere, foarte tinere, şi care se nasc, nu pentru a face în continuare faţă unei societăţi de consum, ci unei vieţi subacvatice. Cu alte cuvinte, vom "evolua" prin educaţie în oameni amfibie. Astfel, învăţământul va fi revoluţionat; elevii n-au să mai înveţe cine a fost Diogene şi de ce lumina lămpii sale luminează veacurile până la al lor sfârşit; nici din ce pricină s-a declanşat războiul troian. Doar ceva cunoştinţe de matematică şi însuşirea bunului simţ, aşa… ca să fie; în rest accentul va fi pus pe adaptarea organismului în vederea viitorului şoc biologic, inevitabil, al primului secol când se vor afla în noul habitat - oceanul planetar.
In apă omul va deveni trei sferturi animal, iar asta prin bunăvoinţă divină; întrucât lupta pentru supravieţuire nu mai necesită o înţelepciune ieşită din comun, poate nici măcar cât pui vârful acului, ci o înţelepciune coordonată de instinct.
Mediul subacvatic, nefiind un imperiu care se lasă uşor cucerit, nici o plapomă călduroasă, ci placenta primară în care omul se va întoarce. E tragic de firesc, şi dureros de acceptabil. Tinând seama că în oceanul planetar nu vor mai exista frontiere - deocamdată, nici legi care să le ţină-n frâu voinţa, ori să pedepsească. Prevăd că se va accentua în primele decenii vrajba dintre tată şi fiu, frate şi frate. După care aceste probleme nu vor mai fi nici măcar amintire pentru omul subacvatic.

***

Prin lege, orice mamă îşi va descărca pântecul în apă unde, se ştie, nu va mai cunoaşte durerile facerii. La câteva zile pruncul şi lăuza vor fi trecuţi într-n bazin postnatal unde vor rămâne un an. Indiscutabil, vor apărea probleme de sănătate la făt, însă, parţial, vor fi remediate medical, întrucât iniţiatorii programului de salvare a speciei umane, îşi propun revenirea la pricipiul darwian al selecţiei speciilor. De ce? Intrucât în apă oamenii vor fi asistaţi "medical" doar de Natură. Care, se ştie, încă nu are inimă. Din această pricină, în zilele când încă vom mai avea uscatul sub tălpi, vom sesiza o neconcordanţă între Dumnezeu şi natură. Cauza ei: natura nu are inimă, nici raţiune, ea-i fixată pe instinct, aşa cum un pilot îşi trece avionul pe pilot automat.
Poate aţi înţeles că în bazinele "post-natale" mişună peştişori de dimensiuni mici, iar foamea îi va obliga pe prunci să exerseze sub supraveghere lupta pentru supravieţuire, adică se vor repezi asupra prazii s-o prindă în dinţi; astfel vor deprinde iuţeala, deci îşi vor dezvolta agerimea. Mi se va aminti că puiul omului nu se poate dezvolta o anumită perioadă de timp decât la sânul matern. Genetic, omul trebuie să-şi şteargă această lene. Inotând, se întăresc muşchii, pleapele îşi reduc frecvenţa de clipire, dinţii devin puternici, proeminenţi.
Când pruncii ating vârsta de 5 ani vor fi trecuţi în bazine cu peştişori mari şi obligaţi la ceasul hranei să-şi prindă peştii doar cu gura - în acest mod vor "da pinteni" naturii să le deschidă bronhii. Pe măsură ce cresc, încă existând uscatul, vor ieşi să-şi omoare timpul cu alte îndeletniciri. Totodată, la suprafaţă, vor primi lecţii care vor şterge din subconştientul viitorilor oameni-amfibie sentimentul de superioritate intelectuală, de clasă, de rasă etc.
Maturizându-se, tinerii cuprinşi în amintitul program special de educaţie, vor avea la rândul lor, prin căsătorie, copii ce vor urma aceeaşi educaţie din ce în ce mai îmbunătăţită.
Va veni timpul când educaţia se va desfăşura direct în oceanul planetar, încă "frustrat" de o parte a uscatului, cu precădere zonele de deal şi munte unde, simţind cuţitul la os, se vor înghesui naţii de tot felul care, deocamdată, se vor înţelege nemaiavând motiv să se bată!
Căsătoria, ca taină religioasă şi instituţie, se desfiinţează, femeia fiind constrânsă de bărbat să nască mulţi prunci, pentru că specia umană împuţinată e forţată deja să intre în apă.
In această situaţie pruncii nu vor mai fi concepuţi din dragoste, ci din necesitate.

***
De ce s-ar teme de apă specia umană? Nu raţiunea ei a căutat într-una varietatea schimbării?
Insuşi Dumnezeu, prin actul de a crea fiinţa umană, dă de înţeles că şi-a dorit / îşi doreşte varietatea; conceptele de devenire, fiinţare, esenţă, determinare, existenţă, realitate, nu sunt repere de care Creatorul a ţinut seamă în timpul lucrului său? N-aţi observat că până la momentul creaţiei Dumnezeu face unitate cu nimicul? Să reţinem că Dumnezeu şi Nimicul sunt două forţe puternice opuse una alteia? Inseamnă că Nimicul (care-i de o vârstă cu Dumnezeu, sau ceva mai mult) nu are început şi - nu se ştie -, sfârşit!? Intrebarea este dacă-i paralel sau nu cu divinitatea? Nefiind, ne duce gândul că sub "fără începutul" lui Dumnezeu s-a aflat (se află încă?!) Nimicul. Ce pare a nu fi ceva, dar…este! Se zice că din el (din Nimic), divinul a creat lumea. De acord dar, fiind sub "fără începutul" divinităţii, înseamnă că Dumnezeu a fost nevoit să se aplece pentru a-şi lua "nimic" de sub tălpi, în momentul când s-a apucat să conceapă… Lumea! Deşi, aici există o altă neconcordanţă, dacă reţinem din sfinţii părinţi că Fiul a creat particola - firul de nisip, inclusiv organismul uman şi celelalte forme de viaţă. Dacă-i aşa, mai putem păcătui afirmând că nu nucleul treimic, singura persoană înzestrată cu imaginaţie ar fi Iisus; doar aşa se explică din ce motiv Tatăl nu varsă o lacrimă, sau o picatură de eternitate din venă, atunci când de pe cruce Fiul Său îl imploră, întrucât, lipsit de imaginaţie, nu şi-l poate reprezenta; cât despre durere, nu-i ştia, şi se pare că nu-i ştie gustul.
Nimicul îmi pare a fi chiar o cutie neagră a Dumnezeirii, acolo stă pecetluit misterul ei.
Ignoranţa, fie cu diplomă la Oxford sau aiurea, concepe (din comoditate) o divinitate fără început şi sfârşit, adică nemuritoare, deşi, ar fi extraordinar să fi avut măcar un început! Sfârşitul îi va fi prin noi care ne străduim să facem praf şi pulbere viaţa, crescând, în acest sens, un singur atom la sânul ei; de asemeni, ignoranţa şi interesul politicului, infiltrate în religiile lumii până în profunzimea celulelor primare, elimină din interes conceptul devenirii în realitatea divină, Creatorul fiind imaginat ca o puzderie de curcubeie, iar mântuitul, o statuie vie înfiptă în umbra lui, contemplă la infinit. Sigur, mântuitului de rând, îi va fi necesară o veşnicie pentru a se trezi din uimire!

***
Nu la voia întâmplării a declanşat Tatăl ceresc actul creaţiei, ci în momentul când condiţiile realizării lui au fost prielnice. Noţiunea de "Fiu divin" mă duce cu gândul la un urmaş. De aici reiese întrebarea firească: pentru ce i-ar fi necesar un urmaş? (ce altceva este un fiu?!) Vă rog să reţineţi câtă frumuseţe şi necesitate cuprinde această expresie de "urmaş al lui Dumnezeu"! având sarcina de a construi elementul vieţii spre infinit şi a fi mult mai atent cu lacrima de pe obraz a creaturii, să-l doară puţin nefericirea ei!
S-a admis şi încetăţenit aberaţia că, la rândul său, Fiul este fără început! (Să nu mai închidem ochii minţii asupra acestui aspect! Dacă tot ajungem buluc în iad, de ce să acceptăm de bună voie ignoranţa?) Admiţând că Fiul e fără început, asemenea Tatălui, îi aşezăm automat în planuri diferite, paralele. Dar, logic, într-o asemenea geometrie, Tată şi Fiu, ca entităţi divine, nu au avut cum se întâlni, şi niciodată nu vor avea posibilitatea să-şi strângă măcar mâna! Speculăm puţin situaţia, să vedem ce nelogică iese?! Fiul va ramâne în veci Fiu? Cum să ne reprezentăm maturizarea sa? (Nu la nivelul gradului de rudenie, ci al devenirii divine, pe care doar ignorantul şi interesul politic nu o sesizează.) Nu-i frustrat de dreptul de a fi la rândul său…Tată divin? Dar, să termin întrebarea: Stăpânul universului, Cel ce se joacă neîncetat cu atomii (de parcă ar fi bule de săpun!) va fi fost, oare, la rândul său, Fiul altui Tată ceresc!? (Notă: Aceste idei-întrebări nu sunt blasfemii decât pentru spiritele înguste - cel ce intuieşte zvâcnetul firii divine în chiar pulsul inimii sale, va fi de acord că eseul de faţă susţine mult mai riguros existenţa divinităţii, amprenta sa pe celula vie.)
Nu sunt singurul interesat de aceste probleme. Iată scrisul bărbătesc, curajos al unui important poet contemporan: "Viaţa în univers a apărut în urma unui act de iubire. Ce faceai Tu, Doamne, înainte de a te apuca să faci ordine în Haos? Tot fug de această întrebare, o cred blasfemie, dar de ce să nu aflu ceva, chiar de nu aflu nimic despre Dumnezeu? Doar Inceput şi Dintotdeauna? Dincolo trebuie să fie Altceva. Fără iubire, iaraşi nimic nu se putea împlini… Cu cine vorbeai? Ce-a fost înainte de haos? Si ce-a fost înainte de înainte?? Singur nu puteai fi, pentru că nu te văd vorbind singur. Dacă răsună cuvântul şi încântă Universurile, iubirea însămânţă viaţa-n mişcarea-i fără de maluri. Iubire şi Mişcare. Si Punctul din care s-a plecat. Ca să pleci, trebuie să ai însă de unde pleca. Of, Doamne, pentru că, oricum, eu cred în Tine. Dar, la fel ca Toma, vreau să stăm de vorbă cu cărţile pe masă, deschise" (Constantin Ghiniţă).
Să reiau un vers: "Dacă răsună Cuvântul şi încântă Universurile, iubirea însămânţă viaţa-n mişcarea-i fără maluri". Dacă s-ar fi întâmplat ca păsările să aibă raţiune, neapărat puneau ciripitul lor început începutului. In "Geneza" scriitorul biblic face mare caz de "cuvânt", întrucât CUVANTUL e primul obiect de artă realizat de om cu… lucrul mâinilor şi înţelepciunii lui. Prin acest fenomen l-a uimit, l-a depăşit pe Dumnezeu pentru că, am mai spus-o şi mă repet: Cuvântul nu-i al lui Dumnezeu! (A se reţine că într-un psalm al lui David se precizează clar: "glasul Cuvântului lui Dumnezeu", ceea ce-i cu totul altceva.) Divinul e ca o vioară, nu scoate sunete omeneşti, nu ciripeşte precum pasărea, nu urlă asemeni fiarelor din junglă. El comunică omului, unicelularelor, firului de nisip prin creativitate şi instinct divin, care nu-i o trăsătură umilă, animalică, marginalizantă, ci garanţia vieţii în univers şi, de ce nu, în chiar celula divină.
Instinctul e mai necesar şi mult mai puternic decât raţiunea care ar ridica pe pamânt o mulţime de turnuri Babel pe km. pătrat, numai că instinctul divin, lucrând prin creatură, o temperează. Omul are acest handicap numit raţiune, vizibil în exterior, însă celulele care-i alcătuiesc organismul nu-şi lucrează viitoarea clipă conform direcţiilor impuse de raţiunea lui, ci sunt dirijate de propriul lor instinct. Celula nervoasă are instinct; acestuia raţiunea îi mai aplică o rotiţă pentru a-l face să aibă halucinaţii, cărora raţiunea le dă un sens aparent. Comunicarea dintre celule, ca şi de la un organ la altul, se face prin instinct. Oare comunicarea dintre persoanele divine, acolo, în triunghiul înscris în cerc, cum se face? "Prin consubstanţialitate", a precizat Sfântul cărturar Maxim Mărturisitorul. Atunci, hai să îndrăznim a crede că între o celulă şi alta, între creier, inimă şi ochi, comunicarea se face tot prin consubstanţialitate. Intrebarea este cine face posibilă aceasta consubstantialitate? Raţiunea divină sau instinctul? Persoanele divine îşi transmit uneia alteia informaţii prin viu grai? Intr-o atare situaţie am fi nevoiţi să admitem că înaintea lui Dumnezeu a existat Nimicul, ca o bancă de informaţii. Iar, în cazul când îşi vorbesc, au liber arbitru. Numai că sub acest aspect nu mai e posibil să te adresezi Creatorului cu "Tu, Unule!" Persoanele treimice fiind mai curând în nucleul treimic asemenea inimii, ficatului, ochilor din organismul uman. N-ai să te exprimi niciodată: "voi, cele ale trupului meu!" cât "tu, care eşti trupul meu!" Intr-o asemenea relaţie nucleul treimic poate fi considerat un laborator cu foc continuu pentru ca elementul vieţii să nu se piardă. Creatura ar trebui să fie aici, pe pamânt, un laborator asemănător, foarte atent cu scânteia vieţii. Numai că omul nu este informat corect asupra necesităţii divinităţii şi, mai ales, nu este ajutat să perceapă că el, umila creatură, nu-i doar un fabricant de păcate şi cocoaşe pe suflet, ci un colaborator al lui Dumnezeu în scopul menţinerii pe veci a scânteii vieţii, dar şi a Creatorului. Aşa se face că întreg efortul, atenţia divină e directionată spre amănunte. Cum poţi crede că Divinul e mai curând atent dacă unii credincioşi manâncă lunea mâncare gătită cu untdelemn!? Că un amărât s-a ridicat de la masă uitând să-şi facă semnul crucii, iar a doua zi să se bucure de acelaşi tratament? In schimb pentru nucleul divin nu-I deloc "atractivă" intenţia celor ce pun la cale acţiuni pentru a transforma fiinţa umană în carne de mici?! Nucleul Sfintei Treimi e atelier de creaţie sau de monitorizare a faptelor mărunte?! Cum poate crede omul inteligent, teologul cu ceva calităţi intelectuale, nu doar cu diplomă, că Dumnezeu - capabil de creativitate - e preocupat în veci, dependent chiar, de anumite fleacuri ale creaturii sale?! Nici una dintre ele nu fredonează vreo melodie, nu compune un poem, nu oftează când se întâmplă să privească/priveşte spre pamânt, nu simte senzaţie de vomă atunci când, din cine ştie ce confruntare militară, vine miros de carne de mici!? De ce Fiul nu se revoltă în asemenea situaţii? Să zică: "Tată Ceresc, eu te-am distrat stând pe cruce, dar… cu câtă durere? De-ai şti ce amară-i fierea creată de Tine, ce umilitor simţ pe obraz scuipatul semenului!" Oare, toate persoanele divine sunt doar ochi şi urechi la slujbele din biserici şi mănăstiri, atente dacă preotul sau călugărul numără corect pe degete cele o sută de "Doamne, miluieşte!"? Nu cred că în nucleul treimic se întâmplă aşa. Noi credem asta în loc să găsim o modalitate eficientă de a comunica tot timpul cu divinitatea!
Cred că numai prin creativitate se intră în legătură cu Creatorul, dar nu una de natura celei care a făcut posibil praful de puşcă. Se pare că omenirea, prin neştiinţa ei, l-a obligat pe Creator, oricât de bune i-au fost intenţiile, să ne lase în apele noastre.
Revin la instinct: oricât v-aş dezamăgi, afirm că este superior raţiunii, pentru că nu pune viaţa în pericol prin cine ştie ce fantezii militare sau biologice, ci o apără, îi conservă sămânţa.
Ce nu s-a mai înţeles? Că Fiul lui Dumnezeu poate fi în realitate instinct de conservare divin. Dumnezeu este nemuritor prin faptul că are capacitatea şi dorinţa de a fi, şi-şi construieşte nemurirea clipă cu clipă.
Filozofii, teologii, Sfinţii părinţi au orbit ochii minţii umanitaţii cu acel "suflu divin" ce a făcut posibilă însufleţirea făpturii din lut! Dar asta e minimalizare a forţei creatoare, a posibilităţii şi diversităţii divine! E frustat Creatorul până şi de calitatea medicului care, în timpul unor operaţii, aşează migălos ţesuturile, vinişoarele etc. Pentru că, da, acest proces se numeşte creaţie (nu scamatoria de a pocni din degete până când făptura de lut sare-n picioare, priveşte buimacă în jur o vreme, apoi întreabă unde poate găsi un café internet! Dumnezeu a stat aplecat asupra omului ca asupra unei coli de scris; i-a aşezat cu migală vinişoarele şi celulele ca pe nişte cărămizi firave. Asta-i creaţia!
Oare, de-ar avea credinţă toţi cei care vând omenirii iluzii, încât prin rugăciunea lor să-L determine pe Dumnezeu să-şi trimită săracilor bunătatea în carduri care, introduse la bancomat, să se transforme în banii necesari procurării hranei şi medicamentelor? Bani care ar fi trebuit să fie oferiţi de societate, de mai marii lumii care, în birouri somptuoase, candelă şi icoană poleită cu aur, prinsă în cuiul şireteniei lor, pun la cale sub acoperire acţiuni pentru făcut mici, nu pentru că ar fi necesare, ci în ascuns îşi satisfac animalitatea din fibră; în vreme ce persoanele divine, drăguţele de ele, îl bifează în cartea neagră pe cel ce consumă untdelemn în ziua de luni, ouă în cea de miercuri etc.
Sigur, şi eu iubesc raţiunea, pentru că mă ştie minţi şi mă poate face potrivnicul propriei mele voinţe. Dar, au mai spus-o şi alţii, raţiunea este non identitate. Pentru a ajunge undeva, ajutându-te de ea, "trebuie să păcătuieşti chiar împotrivă -i " ( Einstein).
Aţi văzut că în faţa icoanei credinciosul se roagă. Adică se concentrează pentru a stabili o relatie de comunicare cu divinitatea. Stiţi ce mişcă-n fiinţa lui biologică amintita concentrare? Instinctul!

***
Cred că Dumnezeu şi-a început actul creator cu o moleculă de apă, acolo a depus elementele care, combinate, au făcut posibilă Viaţa. Pentru că viaţa este o combinaţie de elemente-n mişcare. Natura, formele vii din natură, nu sunt ordonate conform unei raţiuni identice naturii umane, ci a instinctului care stabileşte între ele un raport de…consubstanţialitate.

***
Noutatea eseului meu poate părea unora o formă de necredinţă? Fiind un om credincios am dreptul de a mă edifica asupra viabilităţii frecvenţei care, de mic am fost învăţat, îmi înlesneşte comunicarea cu divinitatatea. Nu vreau decât să mă conving dacă relaţia cu Dumnezeu a fost şi este corectă, pentru a beneficia de această posibilitate.
Zadarnic mi se tot spune că anumite principii sunt tabu. Eu nu mă îndoiesc de existenţa divină ori a necesităţii rugăciunii şi liturghiei. Numai că am ajuns să mă îndrăgostesc de chipul femeii din icoană, iar pe Sfăntul bărbat să nu mai am curajul de a-l privi în ochi!
De ce această nenorocire?
Cam peste tot icoanele ce o reprezintă pe Maica Domnului sunt poleite cu foiţă de aur! Chiar credeţi că e o dovadă de respect faţă de Femeia care a născut într-o iesle? Acolo-n cer e măgulită? Plânge discret sub aripa îngerului când unii dintre muritori o pictează pe un simplu carton. Maica Domnului şi Fiul ei nu mai vor să fie pictaţi pe orice? Nu mai vor zdrenţe... sărăcie...?
Eu nu mai cred nici în Stat, mă tem de el! Puterea îmi vinde apa minerală cu E-uri, adevăruri cu E-uri... Pe zi ce trece mă cred a fi în junglă. De ce? Forţa statului e capabilă chiar să-mi vândă o metodă falsă de a mi-L apropia pe Dumnezeu! Am observat în gândirea statului, ca diriguitor, lipsa forţei sale morale. Imi pune la îndemână Divinitatea ca pe un produs, cu reclamă şi indicaţii de folosire! Mă asigură că posibilitatea de a mă bucura de atenţia divină e verificată de nu ştiu ce ascet care trăieşte într-o scorbură, chiar dacă văd şi eu că nevoinţa credinciosuluii nu a putut opri înarmarea, prepararea cărnii de mici, încălzirea planetei. Ce rost mai are asceza sa dacă nu foloseşte nimănui?! In cel mai fericit caz poate ajunge el în panteonul sfinţilor, care sfinţi trebuiesc rugaţi, tămâiaţi, convinşi prin lacrimi de umilinţă să se învrednicească a mijloci pe lângă Stăpân să tragă o ocheadă la tragedia umană. Dar mă întreb: cum de mai e necesar să te adresezi sfinţilor care-s plecaţi din vârtejul tragediei, eu sunt străini oare de necesităţile omului? nu au în genă amprenta disperării umane!? E posibil, deci, ca oricine ajunge în graţia lui Dumnezeu, să nu-i mai pese de mlaştina din care s-a ridicat!
Eu refuz să mi-l însuşesc pe Dumnezeu ca pe un produs finit, oferit de altii; caut să mi-l descopăr singur ajutându-mă de propria intuiţie şi înţelepciune; nu mă mulţumesc cu ce mi se oferă, cu coordonatele spaţiale unde se pretinde a fi la un moment dat divinul, în comparaţie cu existenţa mea.
Dacă este mult mai aprope de mine decât mi se spune? Poate că întâlnirea mea cu El e posibilă chiar (şi) în prezenţa acestei coli de scris şi nu în biserică, oricât m-aş ruga?! Nu, nu înseamnă că icoana e lipsită de calităţi divine! Dar nici coala de scris atunci când o prefaci în covoraş pe care Dumnezeu se coboară. In faţa icoanei, ceri! Aplecat deasupra colii de scris, îţi oferi firimitura de suflet!
Eu sunt convins că Dumnezeu trebuie descarcerat din atâtea dogme şi ritualuri. La El nu ajungi, El este o prezenţă sigură în viaţa ta. Deoarece, pentru fiecare punct al spaţiului, în fiecare moment al vieţii ni se oferă doar o anumită dimensiune a probabilităţii divine, ceea ce nu poate fi eficient şi adevărat. Dumnezeu nu-i doar o probabilitate ce urmează s-o aduci prin rugăciune în planul vieţii tale. El are deja un conţinut în fiecare particolă a celulei tale. E un organ al tău pe care trebuie să ţi-l îngrijeşti ca pe cei doi ochi.
Eu cred că Dumnezeu drăguţul, şi Fiul său - dragul, din Sfântul Duh au dat colţ. Fiecare şi-l descoperă singur pe Dumnezeu, se îngrijeşte de El, se hrăneşte cu El, e pâinea din care rupe şi care regenerează.
Aşadar, în timpul nostru recent, nu mi se oferă (contra cost!) decât îndemnul ca, prin post şi rugăciune, să încerc a dibui dimensiunea amintită mai sus, iar aceasta, culmea, este doar o probabilitate! Sansa de a realiza o comunicare ramânând în sfera matematicii.
De ce să accept atâtea scamatorii, câtă vreme eu îl simt pe Dumnezeu sub puls? Si ce trebuie să fac pentru a-L scoate de-acolo, să-I cânt cum îi cântam melcului?!
Sigur, un asemenea produs spiritual, garantat a fi fără E-uri, şi nemodificat genetic, ia ochii omului simplu, ignorantului. Dar cei care sesizează cam ce se face oficial din Dumnezeu, de ce să nu incerce a-L găsi acolo unde nu-i căutat? Nu înţeleg din ce motiv religiile şi-au ridicat Patronul în cer unde nu se ştie dacă şi gândul poate patrunde! Divinitatea se pare că este mult mai la îndemâna sufletului nostru înfometat de El. Ca hrană.
Se tot spune că "întortocheate sunt căile Domnului". Ader acestei păreri cu precizarea că în acel nod gordian de căi, există în mod sigur o linie dreaptă - calea mea (a fiecăruia) spre Creator. Nu mai sunt convins că la el ajungi prin poteca indicată de alţii, trebuie s-o descoperi singur. Pentru că Dumnezeu nu-i un concept, ci un proces biologic divin, ultra microscopic.
***
Vine şi vremea când grandoarea raţiunii umane este înfrântă, iar apa va deveni suprema realitatate. Pentru om, oceanul planetar, va fi prima lume de dincolo. Nimic grotesc în acest cataclism. Oamenii, atâţia câţi au mai rămas, orbecăiesc printre valuri - trăiesc o inexprimabilă agonie. Lecţiile de supravieţuire în mediul acvatic sunt de folos într-un mic procentaj. Nu mai e vreme de gândit, doar de mişcat mâinile şi picioarele până când vor suferi unele modificări; planeta având instinct de conservare a viului intervine în ajutorul lor pe linie biologică modificându-şi procesele, aşa cum a făcut-o şi la apariţia omului raţional. In agonia de sub apă, omul se străduieşte să ţină adâncul cât mai departe de el.
Doar acum trăieşte o existenţă pură, lipsindu-i noţiunea de fatalitate. Cercetându-i mediul în care a (re)intrat, întrezăresc metoda de lucru a Creatorului; a conceput prima dată cea mai uriaşă vieţuitoare, după care a urmat vietatea care să-i fie hrană, apoi următoarea care să astâmpere foamea celui ce la rândul său e hrana primei creaturi. Si aşa mai departe... până s-a ajuns la unicelulară.
La început, ajunşi în apă, oamenii vor trăi o libertate haotică, întrucât Dumnezeu a picurat o porţie de neant în fiinţare. Integrarea în noul habitat necesită secole. Viaţa şi moartea se împletesc. Nu mai există paşi înainte, doar asimilare permanentă în temporal. Ei sunt în chiar vâltoarea sursei tragicului: Viaţa. Par fericiţi pentru că au uitat definitiv conceptul de fericire. Noul mediu se afirmă vulcanic, elimină stările de meditaţie, nu individualizează, nu deschide alte culoare ontice. Oceanul planetar devine un beton insuficient de închegat făcând posibilă mişcarea atomilor vii.
Omului începe să i se tocească instrumentul său ideal: Cuvântul. Acest neajuns face posibilă o disipare socială (de trib, rudenie, prietenie), fiecare indivind alunecănd într-o autonomie absolută...
In apă, sunt de-acum mai multe straturi de civilizaţie umană: triburi ce perpetuau cândva un model de viaţă rudimentar, grupuri venite din extremităţile nordice şi sudice ale planetei, din regiunile greu accesibile ale Africii Centrale şi Asiei de Sud. Chiar şi în mediul acvatic, cei mai slabi vor fi împinşi după o vreme spre extremităţile cu apă rece ale planetei. O mare parte vor muri, alţii se vor adapta.
Naşterile vor rămâne o problemă a femeilor. De acum, la reprezentanţii ambelor sexe luciditatea va fi doar un fulger de moment. Intervine salvator nebunia atipică, veselă, când individul se crede la bâlci sau în vis; îi dispare din memorie noţiunea de materie, formă şi margini; cuprinşi de exaltare încep a cânta în acest mormânt lichid. Nefericiţii vor avea mai târziu nevoi metafizice, culturale? Se va mai produce oare, în acest haos uman, viitoarea mare schismă ontologică.?



***
Pentru unii filosofi creştini veşnicia înseamnă atemporalitate. De-ar fi aşa, s-ar asemăna cu pădurea adormită din poveste, care-i verde, impunătoare, dar fiinţele din interior, deşi sunt vii, n-au mişcare. Cu alte cuvinte, atemporalitatea, în concepţia unor gânditori mistici n-ar fi altcineva decât frumoasa din pădurea adormită. Adevărul se pare că-i altul. Ce n-au înţeles ei, şi nu numai?! Că divinul nu are durată, stabilitate în veşnicia sa; nu stă locului nici fizic (dacă e să ne ajutăm de acest aspect în plan mental). Poate i-ar fi necesar un scurt popas, dar nu-i dă voie… mişcarea! Ea a fost înaintea începutului creării universului, şi nu Cuvântul, întrucât acesta nu poate exista în afara ei.
Teoretic, fără Dumnezeu e posibil să existe firul de nisip, celula, atomul, primatele etc., dar în lipsa mişcării n-ar exista nici Dumnezeu! Un filosof (Adler) merge până acolo încât consideră că parte din mişcare a încremenit dând ceea ce numim "formele vieţii". Sub acest aspect, lumea n-a fost creată din nimic, ci din materia primă care-i mişcarea. Dacă ar fi aşa, dizolvând fiecare formă în laboratorul alchimistului, am obţine mişcarea? Cu paharul ne-am hrăni din ea! Cred că a avut dreptate filosoful amintit, întrucât, în ultima vreme a fost admisă pe mapamond, susţinută şi de fizica modernă, ideea care confirmă mişcarea electronilor în jurul protonului, ceea ce înseamnă că există viaţă şi în materia moartă.

***
Se poate crede că mişcarea e unica limită pe care am intuit-o, în care s-a prins Dumnezeu. Nu, nu-i blasfemie, e logică şi necesitate, deoarece, lipsind aceasta variantă, Dumnezeu ne-ar fi părăsit. A se observa că Dumnezeu ne-a creat pentru că a fost posibil acest act în chiar sfera limitei sale, nu în afara ei. Veşnicia lui nu este în afara, ci în custodia limitei numită mişcare, indispensabilă unui Creator. In afara ei e tot ceea ce ar fi conceput mental, seamănă cu o puzderie de desene pe o bandă de hârtie. Aşa se face că, într-un fel, ideea de infinit pare falsă, adică infinitul nu există dintotdeauna şi nu va exista la… infinit. De ni l-am imagina, ar fi o linie ce nu se deplasează fără oprelişte în virtutea ideii că ar avea la discreţie spatiu şi culoarea verde care-i dă cale liberă, ci Creatorul îl construieşte prin creativitate. Aş putea spune că Dumnezeu e înzestrat în profunzime cu posibilităţi de a construi orice, numai să vrea, ceea ce înseamnă că nimic nu I s-a dat de-a gata…
Nici după moarte sufletul creaturii nu scapă de mişcare pentru că, asemenea corpurilor cereşti, are instinct galactic, un apex al lor, adică un loc unde vor să ajungă. De la metagalaxie până la firul de praf. E posibil ca tot spre acel apex să-şi orienteze Dumnezeu progresul infinit. De ce? Ramâne un mister.

***

Cum începe a înflori raţiunea în mediul subacvatic? Suntem în faza când specia umană are de acum continuitate prin generaţii concepute şi născute sub apă. Cărora nu a avut cine să le ţină lecţii de istoria omenirii, când nu se pot bucura nici măcar de exoticul povestit la gura sobei. Mai trec veacuri până când vor descoperi singuri că strămoşii lor se luptau pentru o bucată de pământ, pentru hrană. Işi vor reprezenta vreodată oameni atârnând în ştreang sau răstigniţi pe cruce? Sau şi aruncaţi în groapa comună ori prefăcuţi într-un munte de cenuşă? Vor mai afla de Dumnezeu, de computer, de clonare, de Marilen Monroe?

***

Deocamdată, din cauza apei fierbinţi de la suprafaţa ei, nu pot ieşi pentru a privi în ochi Soarele şi a admira, noaptea, bolta cerească. Atunci când astrul zilei va scăpa de criza care a declanşat noua tragedie umană, ar fi dureros să se creadă că stelele sunt ochii unor duhuri rele, potrivnice, atente la viaţa celor de sub apă. Insă nu-mi pot imagina că nu vor începe să venereze Soarele. Pare incredibil ceea ce am scris mai sus, dacă ţin seamă că în predeceniul când apele acoperă până şi urma lui Iisus de pe uscat, omul reuşise să descopere în care din fiinţarea particolelor cu masă mai mică sau mai mare, este concentrată fiinţarea universului.
De ce l-a împins pe om în apă Creatorul său? Ca omul să nu poată ajunge mai departe cu forajul gândului în misterul Celui ce l-a creat? Scriitorii biblici au recunoscut că Dumnezeu este unul… gelos!
In apă, nu mai contează că atomul este un mic nucleu omogen într-o lume diversificată biologic. Abia acum omul începe să aibă o mai mare importanţă pentru Creator, întrucât subacvaticul poate deveni - când raţiunea i se va trezi din moarte clinică - un atom în chiar momentul fuziunii. Cu o mică mare precizare: în al său cod genetic existând diversitate biologică, omul se va comporta de parcă nu apa l-a acoperit, ci a intrat prin porii ei, ca un virus, pentru un pic de divertisment. Dar ce mai divertisment! Organizaţi în haite de oameni, după cum am mai spus, se vor confrunta între ele atacându-şi adversarul cu ghearele şi cu dinţii, iar mai târziu, având ca arme oase din scheletul celor morţi. Scufundătorii vor culege din adânc bare de fier, alte obiecte de care să se ajute în lupta cu reprezentanţii altor haite. Aceşti norocoşi vor constitui nucleul, forţa viitoarei civilizaţii subacvatice.
Deocamdată se luptă între ei; nu totdeauna pentru cucerire sau apărarea unor teritorii, cum făceau odinioară strămoşii lor, ci pentru a smulge unul altuia bucăţi de carne de la cât mai mulţi prinşi, rezultaţi în urma confruntărilor; stând multă vreme în apă, carnea subacvaticului s-a fragezit, are acum savoarea şi gustul celei de peşte. Omul devine hrană omului!
De ce ar consuma subacvaticul carnea celor din specia lui, doar apa le oferă hrană din belşug? In psihologia pământeană, carnea de la indivizii aceleaşi specii, consumată cu poftă, dă individului senzaţia psihică de plăcere, senzaţie nemaicunoscută încă de la intrarea speciei în subacvatic. Când se apropiau de prada vie îi simţeau vibraţiile moleculare, foarte puternice la organismele ce se nasc şi trăiesc în apă. O altă explicaţie a apetitului pentru carnea de om ar fi caracteristica moştenită de la strămoşul terestru, semn că peste cine ştie câte veacuri va începe să fiarbă din nou în creierul lor raţiunea. Oare, într-un viitor a cărui fizionomie nu sunt în stare nici să mi-o imaginez, raţiunea se va preface, încă o dată în poşircă? Intr-o atare eventualitate, când îl mai schimbă divinul pe om? Pe pământ a fost, în apă l-a dus! Nu-i mai rămâne speciei umane decât să urce în cer, ceea ce nu ar fi o idee înţeleaptă, ci un risc. Amintiţi-vă scena dintr-o poveste a lui Creangă când, un personaj ajungând la poarta iadului, dracii sunt atât de înspăimântaţi de faptele lui încât baricadează uşa pe dinăuntru nu-l lasă să intre. Peste tot, şi-n rai, şi-n iad, e o teamă explicabilă de noutate.

***

De se va întâmpla, totuşi, ca omul să revină pe uscat pentru a împânzi pământul şi a se înmulţi, o primă condiţie, de a nu mai nimeri încă o dată cu viaţa în fundătura propriei raţiuni, ar fi să se lepede de mentalitate, să încerce a se recunoaşte în ceilalţi, de a nu mai face din vicii virtuţi, şi invers, dar, mai ales, să-şi asume practic principiul moralităţii (în prezent aceasta fiind neputinţa ratiunii) şi să se organizeze disperant şi ultimativ într-o "forţă morală" ca nucleu fundamental din care noua societate îşi poate înnoi firea prin natură, obţinând pentru fiecare component al ei, dacă nu desăvârşirea, măcar o ameliorare onestă şi o victorie, prin voinţă şi înţelepciune, asupra răului comun. Doar printr-o forţă morală aparent utopică în zilele noastre, omul îşi va reconstrui gena în vederea perpetuării spre urmaşi a îndrăznelii de a se opune fără teama unui extremism considerat greşit a fi de neînlocuit; n-ar mai admite sclavia josniciei, nu şi-ar mai vinde mărinimia, n-ar mai acorda distincţii pe rangul insului. Individul ar avea o faţă spirituală pe măsura adevărului, adică ar fi simetria divinităţii. Si-ar ajuta astfel aproapele să facă un triumf din propria înfrângere.
Ca serv al moralităţii înseamnă în primul rând să fii capabil a te refuza ţie însuţi, conştientizind că orice exces e vicios; să ţii seamă de sfatul înţelepţilor, să nu ţinteşti bogăţia şi să-ţi predai altora grijile, ca pe o cocoaşă, ci să accepti că nu te-ai născut doar pentru tine, ci a fi totodată tămăduitor sufletesc şi spiritual al celor de-o tragedie cu tine. Cei ce vor voi să schimbe lumea, constituindu-se într-o forţă morală, trebuie să aibă neapărat curajul lui David în faţa lui Goliat.