A apărut o eroare în acest obiect gadget

duminică, 30 august 2009

am citit: MIHAI TRAISTA

Om bogat, om sărac


Lică Zlătaru era cel mai bogat şi cel mai respectat om din oraş. Nu degeaba toată lumea îl numea „Boierul”. Lică era mândru de acest nume şi, ori de câte ori i se adresa cineva cu „boierule”, cu toată zgârcenia sa, băga mâna în pungă şi devenea darnic, dădea de pomană sau împrumuta câţiva lei aceluia care îi cerea…
Se comporta ca un adevărat boier: avea caleaşcă şi vizitiu (pe jos nu umbla niciodată), iar acum, mai nou, şi-a cumpărat un „otomobil” nemţesc şi a angajat şofer cu chipiu, cum văzuse el la cinema, într-un film englezesc. În casă avea servitori, grija îmbrăcatului şi dezbrăcatului n-o ducea, căci îl îmbrăcau şi dezbrăcau servitorii. Dacă nu i-ar fi fost foame, şi grija mâncatului ar fi lăsat-o tot pe seama lor. Ce-i drept îl cam costau aceste ... capricii boiereşti, dar, ce să facă, dacă, lui, tare îi mai plăcea să trăiască boiereşte ? „Ei, las’ că am de unde, să crape de invidie sărăntocii când trec cu otomobilu’ prin târg!” se consola. Sărăntocii la care se referea erau cei mai înstăriţi oameni din oraş care încercau din răsputeri să se ridice la nivelul lui, dar cine se putea pune cu... „boierul”?
Lică moştenise multă avere de la taică-său – bătrânul Alexe Zlătaru, care a fost şiret ca o vulpe şi reuşea să scoată bani din piatră seacă. La fel şi Lică înmulţea banii pungă după pungă, de nici nu le mai ştia numărul. Avea mult aur în monede vechi şi bijuterii, argint, diamante şi tot felul de pietre preţioase, o întreagă vistierie. Dar cea mai mare bogăţie erau moşiile cu pământurile bune, cu vii şi livezi roditoare. Avea şi ferme de porci şi vite, turme de oi şi zeci de argaţi care roboteau de dimineaţă până seara să-l îmbogăţească şi mai mult. Orice şi-ar fi dorit îşi putea permite să aibă, îşi satisfăcea toate poftele firii pământeşti. Avea nevastă ”ca ruptă din soare” şi copii daţi să înveţe carte pe la şcoli înalte. Cu toate acestea nu avea linişte, sufletul îi era zbuciumat şi-l rodea ceva. Dar... ce? Nu ştia. Nopţile îi erau brăzdate de tot felul de vise şi coşmaruri care de care mai urâte şi mai grele. Se trezea ud leoarcă, gemea şi urla prin somn până-l trezea Ancuţa. Nici ziua n-o ducea mai bine căci punea stăpânire pe el o teamă ce i se cuibărise în suflet şi n-o putea scoate de acolo nicicum. A umblat în zadar pe la tot felul de ghicitori şi lecuitori. A daruit o mulţime de bani pe la mănăstiri ca popii să-i alunge neliniştea din suflet. Degeaba. A incercat cu băutură făcând chefuri care durau câte trei zile, s-a aruncat în braţele muierilor frumoase şi uşuratice - tot degeaba, neliniştea îi stătea în continuare cuibărită în suflet.
Ce n-ar fi dat să aibă pace măcar o oră, ca vecinul său Costea-pantofarul, un amărât ce trăia într-o cocioabă, parcă dinadins pusă lângă palatul său, care avea o droaie de copii şi locuiau înghesuiţi ca ştiuleţii-n hambar, murdari şi-n zdrenţe rupte, flămânzi, trăind de azi pe mâine. Costea umbla cu haina ruptă-n coate şi desculţ, dar mândru ca un împărat şi... vesel - de dimineaţa şi până seara cânta, ca o privighetoare, imnuri de slavă aduse lui Dumnezeu. Parcă înadins să-l supere şi mai tare.
— De ce Îl lauzi atâta, nu vezi că nu--ţi dă nimic, mai că mori de foame, umbli desculţ şi gol ? Ii tot dai înainte cu ”Slava lui Dumnezeu!” ”Slava lui Dumnezeu!” Eu las rugăciunea pe seama popilor, iar Dumnezeu îmi dă de nici nu pot ţine socoteala la câte am ! îl lua peste picior pe bietul pantofar.
— Vai, jupâne Lică, nici o avere nu se poate măsura cu ceea ce îţi dă Dumnezeu! îi răspundea Costea „boierului” şi începea să-l imploare să mearga la biserică, să se roage şi să postească. Dar Zlătaru o lua la picior, nu cumva să-l vadă lumea că stă la taifas cu calicul.
Mare of a prins Lică pe Costea, din cauză că acesta, deşi era sărac, era fericit, pe când el, cu atâta bogăţie, nu avea pace.
Într-o zi i-a trecut prin cap o năstruşnică idee: ”Costea nu are cu ce să-şi bată capul şi de aceea este fericit. Ia să-i dau eu puţină bătaie de cap!” şi, umplând trei pungi cu bani, se duse la pantofar:

— M-am gândit şi m-am tot gândit: nu e drept ca lângă un am bogat ca mine să trăiască un atât de sărac ca tine. Aşa că, iată, ai aici trei pungi cu bani, cred că-ţi ajung să-ţi ridici casă cu multe odăi şi să cumperi pământ, azi-mâine îţi vei căsători copiii şi să ai ce le da ca zestre.
— De, ştiu eu? răspunse, încurcat de situaţie, bietul Costea.
— Ia-i vecine, o să-ţi prindă bine, ş-apoi... eu ţi-i dau ca un creştin în numele lui Dumnezeu!
— În numele lui Dumnezeu zici? Atunci îi iau cu mare bucurie în suflet, că, ce-i drept, sunt cam nevoiaş de bani.
— Foloseşte-i cum te-o îndruma Dumnezeu! zâmbi Lica bucuros că i-a reuşit atât de uşor planul ţesut.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, jupâne! îi mulţumi Costea.
Parcă adormise mai bine şi mai liniştit în noaptea aceea. Dimineaţă fu mulţumit de sine după ce-l văzu pe Costea pantofarul stând pe prispa casei îngândurat şi trist.”Ha, ha, ha! Nu mai cântă imnuri de slavă ! Să vezi şi tu cum e cînd eşti bogat: poţi fi de toate, creştin nu prea. ..” zâmbi Lică şi se îndreptă către ale sale liniştit. Costea nu-i mai stătea ca un ghimpe în coaste, de acum avea grija să investească banii pe care îi primise. „Am făcut treabă bună, nici că-mi pare rău după banii daţi.”
Astfel trecuseră trei zile. A patra zi, culmea, îl trezi un fluierat vesel. Nu-i venea să creadă urechilor. Sărise ca ars din pat şi fugi la geam : Costea şedea pe prispa casei şi repara un pantof vechi şi fluiera una dintre cântările sale preferate. Primul gând ce-i veni în minte fu să coboare şi să îl strângă pe pantofar de gât. Dar, când ajunse la acesta, se mai calmă şi se prefăcu prietenos:
— Bună dimineaţa, vecine!
— Chiar că-i bună, jupâne Lică!
— Dar... ce faci?!
— Iată, repar un pantof, să-mi pot câştiga pâinea cea de toate zilele - zâmbi Costea.
— Păi... nu ţi-am dat eu bani sa-ţi ajungă pentru toată viaţa?
— Mi-ai dat, jupâne, Dumnezeu să te binecuvânteze! Dar... nu îi mai am.
— Ce ai făcut cu ei? Ţi i-am dat să-i investeşti în ceva folositor.
— Aşa am şi făcut, jupâne. I-am investit în ceva… mai folositor nici că se putea: i-am împărţit la săraci!
Lică simţi că îi fuge pământul de sub picioare. De abia se stăpâni să nu se năpustească asupra pantofarului cu pumnii, dar se stăpâni şi chiar îi zâmbi.
— Şi… ia zi, de ce i-ai împărţit la săraci? Că mai sărac ca tine nu găseşti în tot oraşul nostru.
— Întotdeauna este cineva mai sărac sau mai bogat decât tine!
— Înţeleaptă vorbă, dar, să ai atâţia bani în mână şi să-i împarţi la alţii, iar tu să rămâi sărac cum ai fost… nu văd rostul?
— De abia acum mi-am dat seama câtă dreptate are vechea vorbă că „Banul e ochiul dracului!” Când m-am văzut cu atâta bănet, am uitat pe loc de Dumnezeu. Trei zile la rând, zi şi noapte m-am gândit ce să fac cu ei, nici nu puteam dormi, de parcă eram posedat de un demon. Mi-am adus aminte că mi-ai spus "să-i cheltuiesc cum m-o îndruma Dumnezeu", aşa că m-am aşezat pe genunchi şi am cerut ajutor. Iar Dumnezeu mi-a pus pe inimă să-i împart la săraci. Iată slava lui Dumnezeu: sunt din nou liniştit şi am pace în suflet.
Lică se uită cu mirare la omul din faţa sa şi înţelese că omul sărac are ceva ce el nu o să aibă niciodată.

Un comentariu:

OMBUN spunea...

Felicitari,pentru subiectele alese si pline de intelepciune...poate intelegem toti cat mai repede ca ne vom regasim linistea sufleteasca,impacarea cu noi insine in goana haotica dupa bani doar atunci cand revenim la credinta...dar nu credinta falsa asa cum se intampla in acest moment...Dumnezeu te-a harazit cu talent literar pentru a transmite si altfel mesaje normale de credinta, iubire, moralitate, bun simt care in ziua de azi prea putin valoreaza pentru multi din pacate...Sa realizam ca ne-am indepartat de credinta si bunicii nostrii sunt impovorati sub greutatile de zi cu zi ,de singuratatea in care i-am uitat...cu respect OMBUN
http://OMBUN-OMBUN.blogspot.com