o splendidă fericire
cred că ar fi puţin cam ciudat să vorbesc doar despre mine
şi despre orele pe care le petrec privind oameni
să stau pe un scaun negru pe sub care trec nopţile cu stelele lor
să mă gândesc la timp ca la un om înalt cu palme grele – un om urât
ar fi ciudat să cred că oraşele sunt nişte
fabrici de nefericire – un fel de prese mari în care oamenii intră buni
şi ies defecţi
mi-a povestit cineva cum au intrat două persoane într-un oraş
purtau numele noastre, ştii...
au păşit încet pe străzi
când au ieşit era noapte, iar hainele lor miroseau a singurătate
ar fi foarte ciudat să spun că suntem ultimii oameni
care mai înţeleg ce se întâmplă cu lumea şi cu vieţile noastre
pentru că nu e aşa
pentru că nu e atât de simplu
cel mai bine ar fi să tac şi să lucrez în linişte
la poemul pe care îl scriu
un poem atât de alb
încât o să crezi că e pentru tine
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu