A apărut o eroare în acest obiect gadget

marți, 1 decembrie 2009

am citit: www.forensicgirl.wordpress.com

Întreg universul conspiră împotriva mea

Eu sunt un om cu foarte multe defecte. Aşa de multe încât uneori stau să mă întreb dacă mama natura m-a înzestrat din greşeală şi cu vreo calitate. Evident, nu există nimeni pe lumea asta care să fie compus doar din defecte, dar eu am perioade în care defectele parcă mi se acutizează, în vreme ce calităţile sunt împinse mult prea în spate ca să mai poată fi luate în considerare. Dar, în sfârşit!

Ţin minte că în clasa a II-a, în vreme ce căram lădiţele cu roşii afară din solar, soră-mea mi-a şoptit în treacăt “copilă, tu suferi de mania persecuţiei“. Nu, nu mi-a aruncat vorba asta aşa din senin, ci în urma impresiei mele (exprimată cu voce tare, e clar) că toate chestiile grele cad pe capul meu şi nimeni nu vrea să mă ajute.

Am cărat după mine expresia respectivă până acum. Iar la un moment dat, chiar o afişam cu mândrie. Ciudat, dar oamenii încearcă de obicei să îşi ascundă defectele. Eu nu, ba dimpotrivă, mi se părea că a fi o persoană care suferă de mania persecuţiei este un lucru cât se poate de mişto, care mă diferenţiază de ceilalţi. Că doar “original stands out in the crowd” (deşi nu găsesc nimic original în treaba asta).

Mai târziu mi-am descoperit şi alte defecte, cu care însă nu-mi vine să mă mândresc atât de mult. Pentru cine nu ştie (încă), sunt paranoică şi maniacă, sau ceva combinaţie a celor două dătătoare de mari dureri de cap. E drept că ambele au nişte fundamente solide (era să zic sănătoase).

Spre exemplu, mania uşii închise. S-a manifestat prima dată când stăteam în Girocului, cu ex-ul. La început nu am băgat de seamă, mă acuzam singură de memorie foarte scurtă. Însă prima “criză” a avut loc într-o dimineaţă când, în drum spre lucru, m-am trezit cu întrebarea “eu am închis uşa?”. Dar fiind prea departe pentru a face cale întoarsă, am sunat-o pe soră-mea şi am rugat-o să treacă pe la mine să verifice. Nu ştiu dacă m-a iertat, dar când m-a sunat înapoi, îi puteam “citi” nivelul de iritare din glas. Altă dată am exasperat pe toată lumea cu întrebarea asta. Iar în altă zi, m-am întors de trei (!!) ori din drum doar ca să constat că uşa era bineînţeles închisă. Şi pentru că eu sunt deosebită din cale-afară, mania se manifestă inclusiv când sunt acasă şi nu plec nicăieri.

Dacă spun că am senzaţia unui alt om în apropierea mea, mă crezi? Sigur că nu, pentru că nu mai e nimeni lângă mine. Dar să vezi ce faină e senzaţia asta pe la 2-3 noaptea când, afară, nici măcar felinarul din stradă nu luminează. De obicei, te trezeşti paralizat, conştient de locul şi timpul în care te afli, dar incapabil să faci vreo mişcare. Nici măcar ochii nu-i poţi deschide. Dar ai senzaţia aia greţoasă că e acolo lângă tine. Îi simţi prezenţa, iar dacă te concentrezi mai tare parcă îi auzi şi respiraţia. Mai tragic e atunci când îţi persistă în minte ideea că cineva a fost într-adevăr acolo. Începi să cauţi cele mai mici indicii care să îţi confirme teoria, iar atunci când le găseşti şi pui cap la cap toate informaţiile, te apucă groaza

Niciun comentariu: