A apărut o eroare în acest obiect gadget

vineri, 4 decembrie 2009

am citit:"Infrarealistul" (George Asztalos)

nu există un know-how anume ca să fi infrarealist în artă
ci doar premiza că scrii, dansezi, cînţi sau desenezi doar ceea ce este, într-o viziune proprie dar profund şi paradoxal universală. imago mundi al zilei de azi a ajuns şi devine tot mai fictivă, mai wishfull thinking, mai nerealistă ca oricînd. creem mai multe iluzii decît poate bietul nostru hard-drive să încapă şi ne închipuim că asta e singura salvare posibilă, singura mîntuire...

infrarealistul e copilul care nu „vede” hainele cele noi ale împăratului. ci vede că împăratul e gol. e copilul care nu ştie să „mintă frumos”, să vîndă iluzii goale pentru închipuiţii bolnavi, ca în efectul Placebo, în schimb ştie să ardă rănile cu un adevăr dureros dar vindecător,
ştie să ne pună inima la loc cînd ne sare din piept după nimicuri şi, mai ales, simte că nu drogul va salva lumea,
nu reprezentarea ci voinţa fiecăruia în parte de a pune mîna, fără kow-how, la treabă, pe ceea ce Este. nu pe avioane verzi pe pereţi, evident...

în viziunea adevăraţilor înţelepţi lumea nu e nici angelică nici demonică, dimpotrivă e o mixtură nefericită în care din păcate sau din fericire trebuie să faci alegeri... aşadar, din păcate sau din fericire, trebuie să punem mîna şi să alegem. să fim infrarealişti, să vedem pe viu ce e acolo în inima omului şi nu în închipuirile dulci sau morbide ale unor capete înfierbîntate. şi dacă tot Universul observabil e energie, dacă energia e proprietatea de bază a materiei, cine dracu’ ne pune să pierdem energia asta, mental sau afectiv, cu iluzii şi nu să o regenerăm, să o recreem, să o conservăm şi schimbăm entropic cu realitatea?

relativ la realitate, artistică sau mai puţin, nu găsim decît termeni docţi sau pseudonime. infrarealistul, cînd îţi spune că „bunicul meu e bastonolog” îţi oferă atît realitatea cît şi corolarul ei artistic. e o meserie ciudată, aia de bastonolog dar ea, afectiv şi efectiv, există. nu e doar un pseudonim pentru „pensionar”. omul de ştiinţă îţi va spune simplu şi plictisitor: „bunicul meu e pensionar”. artistul obişnuit de azi, eventual o răstoarnă: „pensionarul meu e bunic”...chestie destul de şic de altfel dar numai atît. cel mult un fel de haz al...lipsei de haz. la care snobimea poate da în bîlbîială. de extaz...

scrieţi pentru nimeni şi pentru toţi nu pentru voi înşivă. a scrie pentru tine e o egolatrie degeaba şi nimic mai mult. poemele impersonale pe care n-a apucat să le scrie Nichita de pildă, scrieţi-le voi, altfel. spiritul infrarealist e impersonal în formă şi totuşi unic în fond. e ironia în sine punîndu-se de acord cu ignoranţa ca să rîdă mai bine la urmă. a fi impersonal e o artă pe care unii doar o intuiesc dar nu reuşesc s-o practice de teamă că-şi pierd originalitatea. e doar o prejudecată comodă. în tot ce se scrie azi e o grămadă de nepăsare şi egoism. ăsta e răspunsul la criza cărţilor din librării, la faptul că volumele fac vechime, necumpărate şi necitite, pe rafturi. ceilalţi au devenit o noţiune abstractă, deliberat şi programatic scoasă din ecuaţie. toţi sunt undeva departe sau nicăieri într-o infrarealitate care ne depăşeşte înţelegerea. noo că noi scriem pentru noi sau secta noastră litherară...iar cînd scriem prin nuştiuce minune pentru nimeni o facem fără farmec şi prestanţă, aşa doar de fiţe sau de kiki...

concluzionînd deci a fi infrarealist înseamnă să fi singular şi fermecător de impersonal aşa cum e frumoasa criminal de sexy şi proastă deopotrivă... înseamnă să-ţi arzi toate rănile ca să-ţi pui inima la loc şi mîna pe ceea ce Este. nu cu egoism şi nepăsare se va face noua literatură ci tocmai cu spiritul comunitar al celui conştient şi convins dinainte de propria unicitate artistică

Niciun comentariu: