duminică, 3 aprilie 2011

duminici desculte


Este duminică şi... scriu.
Ieri mi se părea că m-am înstrăinat de cuvinte. Putând reveni, mă lipesc cu trup împuţinat şi cuminte, ca de o stâncă-ncăldurită mă lipesc, pe furiş şi pe apucatelea, de marginea literaturii.
Spunea omul cel mic de la tilivizor să nu ne speriem de greutăţile vieţii, că trebuie s-avem puterea de-a o lua de la capăt. Eu mereu am luat-o de la capăt. Astăzi, nu ştiu de ce, mi se pare că-s căzut pe nedrept. Privesc în jur şi nu pot învinui neloialitatea fiindcă face parte din libertate. Nu-s învineţit, nu curge sânge, stau în picioare, mişc, uite, mişc mâinile, capul pieptului, ochii... E bine, Adame, du-te la muncă, fă ceva, nu sta!
Ultimul aliniament - truda pământului - seamănă cu marele început. Cad aplecându-mă după resturile vegetale, când pământul nu vrea să se deslipescă de cazma. Cei care mă văd şi au abandonat demult soluţia neaducătoare de folos îşi zic între ei: "Încearcă şi el..."
Vecinu şi-a făcut cale pe casă să vada ce fac, cică repară hornu'.
- Măi, omule - 'mi strigă - mai bine te-ai astâmpăra! Dac-aş avea anii tăi aş sta toată ziua!
Ritualul de viaţă al simplilor este familia, biserica şi munca pentru obţinerea hranei. Consideră că cine nu trăieşte astfel nu este om, iar atunci când vreunul realizează şi altceva, acela devine brusc superior peste neputincioşi.
Vecinul mă strigă, două ore mai târziu, de la gard:
- Măi care sapi în groapă? (nu mai sunt "Nicule", nici măcar "omule!") Vino la gard să-ţi dau mâncare!
Şi a chemat-o pe blânda cu farfuria.
- Să-i fie lu' Costel, îmi zice. Să le mănânci acuma, că-s calde. Ai sarmale şi vin... Din vin să bei uşurel...
Credinţa are o latură umană. Le-a fost milă de mine că munceam pe căldurile de foc. Credeau că-s nemâncat. Au făcut mâncare bună şi, cu mărinimie, ce-au zis? "Hai să-i dăm şi lui!" Moşul m-a abordat dominator, cu mare asprime considerând că-mi dă din munca/sudoarea sa. Baba, ca orice femeie, a fost credincioasa mamă.
Aburul acela s-o fi dus la Costel?
La bătrâneţe, după ce bărbatul nu mai strânge lăngă sine, cu putere, femeia, bucuria cea mai mare constă în a mânca pe îndelete cu soarele în creştetul capului.

***
- Tataia Lache se-mbrăca duminica la "costom" şi mergea la biserică, îmi povesteşte pe hotar sârbul cel tânar, Stelică. Înainte, însă, trecea prin grădină şi, dacă-ntâlnea un fir de iarbă, -l rupea, lua pălăria de pe cap, aia noua, şi-l punea-n ea. De multe ori uita să-l arunce la stradă, unde ţinea gunoiu', şi-l plimba toată ziua. ’Mi zicea: "Nu poţi să trăieşti singur, izolat. Dacă n-ai chibrit, nu mai faci focu'? Ceri!"

***
Aţele roşiilor vibrează ca nişte coarde de harfe atinse de-un vânt imperceptibil. Îmi place să cred că le atinge Dumnezeu - admin nevăzut al grădinii mele. Văd muzica şi, chiar dacă n-o aud, am încredere, mi se pare că e bine.
Observ vrejul unui castravete căzut. Cu puţin timp înainte îşi înălţa curajos cârceii fragili şi transparenţi.
- Ce faci, mă, ai căzut, de ce nu te-ai ţinut bine de harac? M-aşteptaţi toţi să vin să vă salvez? Da' am obosit şi io! Poate faci castraveţii amari! După cât te vad de nebunatic, eşti în stare!
Şi-l ameninţ cu degetu'.
***
O văd dis de dimineaţă pe vecinica smulgând iarbă să dea la cotcodăcei.
- Săr'mâna! o mai ploua? întreb.
Prin plasa gardului observ cum, brusc, se ridică o mână cu degetul arătător ridicat şi cum mâna aceea străbate hotărâtă distanţa până-n largul cu vizibilate către ochii mei.
- Vecinu? Să terminăm cu internetu', domle! -mi strigă cu mâna ridicată parcă şi mai sus. Ce-ai zis alaltăieri, că "de la prânz vine o căldură înnăbuşitoare", ai zis, recunoaşte?
- Am zis după... tilivizor.
- Şi? Ştii ce-am păţit că m-a prins ploaia pe câmp?
Apoi se-ntoarce cătrănit la ale lui. Cu mâna aceea obosită, bătătorită, coaptă şi crăpată în toate direcţiile, abandonată, să gâfâie pe lângă corp.
Îl strig:
- Vecinu, te-ai supărat?
- Da.
- Hai să nu ne supărăm, domle?
Mă străfulgeră scurt cu privirea, nu răspunde, dar zâmbetul din colţul gurii îl trădează: m-a iertat.
În lupta cu pământul, oamenii nu au timp de vorbe mângâietoare. Afecţiunea şi-o arată prin respect dur, înţelegere şi ajutor.

***
Am gata podul cu coteţele pentru iepuri. Şi am pus iarbă la uscat pentru la iarnă, în pod se usucă verde. Ma gândesc să aduc acuma multă, este frumoasă după atâtea ploi, a gustat-o şi gura mea.
Închipui o rugăciune de zăpadă să am pe limba lui august ce topi...

***
Se miră grădinarii că n-am abandonat, nu le vine să creadă că un nesârb este dispus să muncească la pământ, adică în ultimul hal. Ba chiar să-i şi placă. Sfârşeala permanentă a trupului îmi dă furnicături de leşin. Ce bine-i să stai!
M-am sculat de la 5 şi stau ca pe ace. De-abia aştept să mă rup de viul existenţial îmbrăţisând cincizecii mei metri de grădină, să aud doar păsările. Zgomotul lor nu este molcom ca al apei Buzăului, este vioi. Închid ochii a moarte şi, cu ochii adormiţi, îmi rog Tatăl: "Lasă-mă să adorm câteva clipe, lasă-mă să-mi revin din oboseală şi-o să mă... ridic. Trebuie să aduc un "căricior" cu pământ de sub rădăcina copacilor din Crâng fiindcă vreau să am un pământ bun. Doamne, ştiu, că nu se merită pentru un pumn de legume, dacă le voi obţine şi pe-acelea, da-mi place să fie, să le vad cum înfloresc! Aşa cum ţi-a plăcut Ţie să faci.... omul. Iată-l cum se mişcă pe stradă sau la tilivizor. Este al Tău, aşa cum roşiile sunt ale Mele. Lasă-mă să cred în vara asta că tot ce iese din aplecăciunea mâinilor mele îmi aparţine. Tu ai infinitul la picioare, "dar eu, Stăpane, eu?" Este un chin să respir cum vrei Tu. Gândul, afurisitul gând că libertatea, chiar închisă în ţarcul propriei vieţi, este... Adică nu este! Ştim amândoi că o să-ngenunchez şi-o să recunosc că tot ce am făcut în târâtoarea pe două picioare, viaţa mea, a fost cu acordul, cu proiectul, cu sprijinul şi minuţioasa ta supraveghere. Chiar dacă nu te-am văzut în tot timpul şi nu m-ai cicălit. M-ai lăsat cum mama: de capu meu. Dumnezeule, s-o ierţi că n-a ştiut ce face. Dacă roşiile nu sunt ale arătării contrastante luminii sau binecuvântării, să fie ale... mâinilor. Ale... unghiilor cu care scurm zilnic ţărâna ce şi-a făcut loc printre crăpăturile trupului şi din care va tâşni prea curânda iarbă, ţărână ce vrea să mă cucerească de viu, pe dedesubt, să n-o mai pot îndepărta nici frecată cu sânge. Multă spaimă-mi provoacă disperarea c-aş putea să pierd ultimul şi lucru care mă aparţine trăirii. Doamne, ia-mi picioarele, dacă e pe luatelea şi-ţi place să mă rupi, dar lasă-mi mâinile. Lasă-mi-o pe-asta cu care scriu. Dacă nu vrei să fie nici ale mâinilor, să fie ale semnelor negre de pe întinsul palmelor pe care le decojesc ca pe mere, crăpături ce se-ntind lacome înspre coate - ocupători cu japca ce vor să mă dea afară din trup.”
Ieri am mâncat o roşioară care nici nu prea era... roşie. Am gustat-o ca pe sângerările rănile degetelor, am mâncat-o cu ele. Nu-i ca iarba.

***
Citesc Macovei. Spune: "albul poate fi spurcat/ dar spurcatului n-ai ce să-i faci/ vine sfârşit de decembrie/ şi eu aştept zăpada să acopere/ străzile oraşului şi scârba/ de ei de mine/ şi altele şi altele". Ce frumos repetă "şi altele"!
Iată... oraşul. În scârba asta îmi caut eu echilibrul şi supravieţuirea având în juru-mi spurcaţi în faţa cărora oamenii cinstiţi n-au ce le facă şi devin învinşi, singura lor luptă rămânând aceea de a nu deveni prizonierii/slugile spurcaţilor, de a se bucura măcar de ideea de libertate. Cum mă bucuram eu de o ceaşcă de cafea.
Sunt închis într-un oraş şi am pus lanţuri în jurul gândurilor, să stea acolo, zăcânde. Într-un gest naiv şi eroic, lupt cu gândurile la spate. Victoria-mi este supravieţuirea până mâine. Aceste rânduri.
Azi dimineaţă am găsit iepuroaica moartă în coteţ după ce am ieşit la pepeni cu grădina. Mai precis: am cumpărat un pachet cu sămânţă de castraveţi şi-au înflorit pepeni. O vecină cică a păţit tot astfel. Cui să te plângi?
M-am tot agitat să aflu pricina morţii, că nu mi-a dat vreun semn de boală. M-am întâlnit cu cel care mi-a dat altă iepuroaică şi-a căutat sub coadă. Surpriză: aveam doi iepuroi! Cred că s-au bătut aseară pe femelă, erau bine până s-o aduc pe ea. Sper că nu mi s-au vândut intenţionat doi masculi.
E timpul căpşunilor, stolonii mei căpătaţi de la lume aproape că n-au rădacină,-s 100 de flintice, de-abia stau drepţi în păhărelele din plastic.
M-am împrietenit cu găinile, când intru la ele nu mai fug, ba chiar mă ciugulesc. Mi-au dat sangele pe picioare. Cică aşa înţeleg ele să iubească. Dintre puii de-o zi trăieşte numai unul. Îi zic "Supravieţuitorul". Auziţi la el, e-un pitic de 19o g. şi vrea să-l strig "Marele... Alb"! Plus că n-ascultă deloc, fuge când vede cutia cu buline! M-a păcălit deja de 2 ori: era acoalea la rând şi, după ce i-am terminat pe cei mari, el nu mai era! Pezevenghiul! Dar tot l-am prins şi-n loc să-i dau juma de bulin, i-am băgat unul întreg pe gât. Na!

***
Simt cum mă afund treptat. După o săptămână puiul are aceeaşi greutate, varza se înnegreşte din cauza muşitei de care nu pot să scap, trebuie să plătesc apa, iar Ana mi-a zis să nu-i cer bani. Nu mai am ce să vând pentru a merge mai departe. Am udat roşiile cu cana la rădăcină, n-am mai aruncat apă cu găleata pe şanţ. Nu mai am cafea şi n-am cu ce lua alta. I-am cerut Anei 1 leu şi m-a tăiat în două cu privirea. Casa îmi devine tot mai străină, mărginimea Buzăului la fel, cu oamenii ei, eu însumi mă simt ceva în care nu mă recunosc. Ce sublim am trăit cu oamenii, acum ne-ntâlnim pe stradă şi mi se par străini. A vrut Cel de sus să fiu cu condeiul acolo unde omul trăieşte câteva clipe cu lăuntrul la vedere.
Dacă mai aveam cafea mai aveam 394 de zile de trăit, dacă ar fi să număr pastilele de zaharină.
E 5 dimineaţa şi-mi cântă păsărelele la fereastră. Bună dimineaţa, păsări! Trebuie să merg a şasea oară tocmai la Crâng cu căruciorul după pământ. Ridică-te, Nicolae!

***
Mi-e dor de-o cafea. Aşa amară cum era, mi-e dor de ea. Mi-a zis Ana: "Du-te să-ţi iei cafea!" "Renunţ!" Am renunţat fulgerător, cum am renunţat la aproape toate câte sunt ale vieţii. M-am zvârcolit pe pernă ca o râmă pe care vrei s-o iei între degete şi m-am împăcat cu răul care aşteaptă rânjind la spatele meu, rău ce şi-a întins aliniamentele până la ultima celulă şi mă aşteaptă cu tranşee în care albul pur devine tot mai cenuşiu, încât am şi uitat cum arată. Ajungi să nu-ţi mai pese de alb, dacă mai există, chiar dacă l-ai avut în pumnii visului de copil. Mă retrag, aşadar. Mă retrag să... trăiesc. Iată, de bine de rău, mă mişc dintr-un punct în altul, unul fiind culcuşul şi celălalt grădina. Nu ating cu buzele nici măcar un strop din ce-i plăcea corpului, nu m-ajunge nici măcar mirosul. Doar sufăr cumplit că cineva mi-a furat pământul pe care mi-l dăruise Tata, şi altcineva m-a închis definitiv în căţiva metri pătraţi lăsându-mi în batjocură nesfârşitul sus şi jos, ce mormânt generos! Încerc să zbor, dar mă lovesc de marginile nesfârşirii care se apropie ameninţătoare şi mă strânge, mă-ncorsetează la 2 metri distanţă.
Poate fiindcă am devenit un hoţ: fur iarba de pe terenul comun, cel care este peste tot. Rad caimacul cu secera şi-l pun la uscare. Se usucă verde şi-şi păstrează mirosul. Am 2 iepuri. Îi am. Dar nu-s prea iubitori, le e frică de mine, când m-aud se-ascund; dacă-ntind mâna li se zbate inima să iasă. N-am voit niciodată o mângâiere cu forţa sau cu sila, aşa că iubesc doar eu. Mi-e şi teamă să nu moară, prea multe mor în juru-mi chiar dacă nu le ating.
Într-o zi voi aduce şi 2 capre la oraş, să râd de guvernanţi! "Ne-aţi înghesuit ca animalele unii peste, ia să aducem şi armonia cosmică!" Asta e vicleşug mare, dacă aducem mai mulţi nişte capre, se vor trezi şi cu Dumnezeu printre noi şi să vedem ce-i ia, dacă au curajul? Caprei îi trebuie doar iarbă şi de iarbă nu duc lipsă. După ce termin bazinul pentru peşti, în tot timpul o să fur iarbă. Pământ am furat din Crâng... să văd cum mă descurc să fur şi niscaiva cer.

***
Evoluţia spirituală, în contextul actual, înseamnă să acumulezi informaţii câte încap în Biblioteca din Alexandria. Având carte poţi ajunge orice, se spune, deci viaţa se rezumă la urcarea unor trepte. Mă tem însă că nici una nu l-ar ajuta pe cineva să oprească ploaia făcând semnul crucii/opririi spre cer, să facă lumină din noapte şi invers, să, să, să... chiar ar trebui o nimica toată - voinţa interiorului unei fiinţe, o concentrare a dorinţei, credinţei ori necesităţii dreptei orânduiri.
Iar eu greşesc, greşesc mereu. Nu-mi ajung câte pot să fac, pe măsură ce-ncep una îmi apar alte două în minte. Pe care le vreau şi mă apuc şi de ele. Mă mint că nu mi-e teamă de moarte, că sunt pregătit s-o înfrunt ca şi cum aş învinge-o, dar, în străfundul meu, după ce vor dispărea toate câte sunt deasupra şi voi rămâne singur, acea teamă îmi va înfiora corpul şi mă va ucide cu o secundă înaintea morţii fireşti. Mă mint că nu mi-e teamă de judecata cea mare, ba chiar mi-am pus pancardă pe piept, şi, pe măsură ce mi se dărâmă totul, realizez că nu sunt în stare să răspund nici măcar la " De ce eşti numai atât?" când, am aflat, îmi ies bine doar muncile făcute cu migală şi calm. Se spune că melcul este cel mai puternic din lume, dar nu vreau să-i semăn. Şi nici berbec nu sunt, să sparg oprelişti cu capul. M-apropii de pâş-pâşul scorpionului cu coasa gata să zvâcnească-ntr-o-nţepătură mortală. Şi gata. Altă idee, alt om, alt cuvânt. Dar nici scorpion nu sunt, fiindcă lovitura mea are mângâiere pe obraz după cevaştilea bice pe spinare.

***
Dură mai este lumea cea animală. Când un membru al speciei este pe moarte, atunci este lovit şi sfârşit. Oamenii nu omoară, dar întorc spatele şi lasă să se moară. Am văzut la peşti, şi am auzit bubituri repezi la iepuri.
Când un animal stă să pui mâna pe el este ca şi mort. Neştiutorul de mine mă bucuram crezând că-mi simte inima, parcă ne-nţelegeam gândurile...
Domnul Râmniceanu m-a certat ca trebuia să tai iepuroiul ( „timp de 24 de ore e bun de mâncat, ce, la vânătoare e altfel?”) Îl sărutasem, deci nu puteam să-l mănânc.
Grădina mă surprinde prin faptul că este vie, nu-i o maşinărie căreia dacă-i dai ce trebuie îşi face rodul. Grădina e ca un copil de ţâţă, dacă-l laşi din braţe plânge, dacă n-are aer se sufocă, fără apă se usucă, iar în lipsa luminii nu creşte nimic. Grădinarul să facă bine să-şi lase gândurile dincolo de gard - în fracţiuni de secundă poate ucide planta. Eu am ucis!

***
E lumină afară, se-aude doar hârşâitul măturătorului care adună frunzele căzute pe asfalt.
Pe la 2 noaptea am văzut reluarea unei emisiuni moderată de generalul Streinu. Invitata spunea că fiinţa umană nu vrea să muncească. Fiică-sa, cică, a dat anunţ pentru o bonă şi din 60 de ciocănitoare la uşă n-a acceptat nici una să stea cu copiii, să-i îmbrace, să-i supravegheze şi să-i ducă prin parc. Era nervoasă că românului nu i-a ajuns cuţitul la os, altfel accepta. Cred că aproape toate femeile acelea erau dispuse să spele şi mizeria din izmenele unui boşorog pentru câţiva bănuţi, întrucât viaţa a fost rea şi le-a dus în situaţia limită a supravieţuirii. Totuşi oamenii ţin la imaginea minimei demnităţi, vor să nu decadă în subuman acceptând eticheta de slugă care plimbă copiii prin parc. Blamul cunoştinţelor, când situaţia grea poate fi temporară, devine definitiv şi atinge urmaşii. Da, sunt oameni care întind mâna, însă cel care o întinde azi provine dintr-o familie în care înaintaşii au întins mâna. Iar avuţii de azi vor să aibă la îndemână supuşi asupra cărora să-şi exercite puterea, supuşi pe gratis sau pe mai nimica. În timp ce un sclav, sub supravegherea celui înstărit, trebuie să facă milioane de lucruri pentru o pâine, el, avutul, ce face pentru aceeaşi pâine? A... că a-nvăţat el carte multă? Iar deşteptăciunea nu se normează, în schimb rânitul, râcâitul, căratul, târâtul, îngenuncheatul, ridicatul ori spălatul izmenelor părinţilor lor, da? Nu, mulţumim!
Mai spunea doamna că celulele se specializează în locul unui organ al corpului, dar acţionează toate pentru echilibrul întregului. Tot aşa ar trebui să coopereze oamenii în social: diverşii să contribuim la mersul armonios al comunităţii. În corp celulele îşi dau mâna când apare un declanşator de boală, se cheamă şi-l atacă pe răufacător. Omul aşteaptă organul plătit (lup în blană de oaie?) să aplice o lege, dacă există şi aia. Acţionează singur numai când este atacat direct, dar nu intervine când răul îi afectează împrejurul. Aş putea spune că oamenii sunt mai degrabă viruşi diferiţi, nevoiţi să convieţuiască, decât celule care să acţioneze conştiincioase pentru sine şi întreg. Cum albinele. S-a ajuns ca omul bun-drept să fie desconsiderat pentru fragilitatea sa.
Omul s-a luptat de când se ştie să scape din josnicie şi vin ajunşii de azi, hodoronc-tronc, şi-ţi oferă un bănuţ (la negru!) să devii servitor. Iar dacă nu accepţi îţi strigă nemulţumiţi că nu te doare (de foame!) Intr-un timp când demnitatea umană are câştig orizontul unor munci care să nu murdărească obrazul copiilor/familiei. Dar vin înstăriţii peste desculţi, după ce au strâns şurubul de-au stors banii ţarii în hârdaiele proprii. Au făcut copii, dar nu-şi rup din timpul existenţial să-i crească, dau fuga să-ntindă gura la ţivel, să nu piarda nici o picătură din licoarea care aduce bunăstarea.
Ana mea, care are mentalitatea unei prinţese, m-a dat la întors: "Dacă au vrut să fie bone, de ce mai fac mofturi?" "Tu ai vrea?" am întrebat-o şi nu mi-a răspuns.

***
Unul dintre condamnaţii pe viaţă ai procesului de la Nűrenberg a cerut să vorbească cu judecătorul şi i-a spus acestuia că-l admiră fiindcă a judecat drept. El fusese tot judecător şi avea remuşcări, nu credea că se va ajunge la ce s-a ajuns cu Hitler. Atunci i s-a replicat: "S-a ajuns din momentul când ai condamnat un om despre care nu erai sigur că era vinovat".
Tot astfel s-a întâmplat şi cu săracii. Ceea ce trăiesc astăzi, plăpânzii de ei, e consecinţa umilirilor dintâi şi transformarea acestora în fenomen existenţial prin ţinerea lor cât mai aproape de muncile grele. Făptura umană se comportă în rând cu animalele folosind forţa fizică - în detenţie cei slabi fac bocancii şi spală rufele şefului, cum găinile lovesc cu ciocul în cap pasărea intrată în coteţ. Chiar dacă se declară iubirea pentru ceilalţi şi se manifestă uneori, aceasta îmbracă straiele milei. Se perpetuează tacit concurenţa prin odrasle (al meu vreau să fie mai decât al tău, chiar decât al tuturor!), şi nu este rău, dacă prin aceasta împingem civilizaţia înainte, dar, datorită interesului grupului restrâns acţiunile frumoase şi corecte sunt doar cele care intră în văzul lumii.

***
Azi este îngropat un coleg de serviciu care împlinise 51 de ani. Poate a băut de ziua lui, poate tensiunea în care stătea când soţia pleca în Italia câte 3 luni ca menajeră, gândul la ce făcea ea pe-acolo, l-au doborat. Pe nea Nicu l-au lăsat puterile, pe Stanilă l-a lăsat viaţa. Merg după el până la cimitir. Ana zice că-mi dă 5 lei să nu mă duc, că sunt în stare să rămân la pomană şi mă fac de ruşine cu mâinile mele ajunse în ultimul hal. E 11 şi 16, la 11,30 vine dricul. Ne leagă prea mult luminile şi umbrele în care am convieţuit încât să nu vreau să le retrăiesc. Ana îmi va striga: " Recunoaşte, ai vrut să mergi la pomană!" iar eu voi tăcea, fiindcă "Am vrut să fiu împreună!" n-ar convinge-o. Împreună cu el şi cu cel ce am fost, cu toţi pe care i-am cunoscut atunci şi care se vor regrupa pentru o oră din cine ştie câte rătăciri.
Eram paralizat de frig şi Stanilă (mi-era şef de echipă) mi-a adus la spital pahare gravate să dau la doctori. Apoi a venit neinvitat la nunta în familie (nu-mi mai era şef!) şi mi-a dat ţuică de la munte să fie din belşug pe mese. Cum să nu mă duc?
Chiar mi-e dor de ţuica lui!
..................................................................................................................................................................................................................................................
Am fost, dar nu mă simt mai uşurat. M-a impresionat fata, a fost exact cum cântă Dona Siminică: a plâns din suflet şi a strigat "Tată?" Când voi avea timp va trebui să cercetez viaţa lui Dona fiindcă a fost un artist autentic. Mi-l amintesc - îmi era nesuferit, cum Doina Badea, dar au trebuit să moară, ca, reascultându-i, să-mi dau seama că sunt inegalabili. Muzica lui Dona izvorăşte din viaţa mahalalei care devine scenă unde actul artistic produce trezirea. Interpretează cu bucurie, cu un calm inimitabil, împins la limită, râde şi plânge pe întinsul unui "foaie verde". De Dona mi-a amintit şi fiul preotului care a oficiat slujba: acelaşi calm, aceeaşi inflexiune a vocii. La Evanghelie, cât am stat în genunchi, am închis ochii. Duios şi binefăcător, vocea parcă venea din cer. Preotu' „bătârn” (tac-su!) a făcut pasu-napoi şi i-a dat concursul să se afirme. Frumos pân-aci. Dar, văzând c-o lungeşte, a preluat finalul şi a bolborosit cu viteză vorbe care (le-am urmărit) şi-au pierdut coerenţa.

***
Înainte de pământ, când era vorba să merg pe jos înspre oraş, mă apuca groaza. Acum îl străbat în două fluierând, până la capăt împingând căruciorul plin cu pietre, pământ de sub copaci sau boabe pentru păsări.
Mergeam la doctor şi m-ajunge din urmă Neluţu, un de-acum bărbat în toată firea, cu care am copilărit. Este frizer de lux, după 12 ani de experienţe în Spania. Are o maşină bengoasă-n care miroase ca-n florărie. A oprit şi m-a luat şi mi-a reproşat pînă la Palatul Comunal (ar trebui schimbată denumirea, Buzăul a devenit oraş cât toate zilele!) că, atunci când era el "mic şi prost" (l-am citat), am făcut pariu pe câte 1 leu că-n seara aia nu va fi la televizor "Un august în flăcări". Iar frac-su, care ţinea cu mine, să-i suflu la teză, văzând că a avut dreptate, i-a furat bileţelul pe care scrisesem fiecare cu mânuţa proprie, să nu zboare cuvintele, şi pe care-l pusese spre păstrare în buzunarul cămăşii, aia cu dunguliţe roşii, o are şi-acuma, e amintirea pe care o pune-n valiză când pleacă prin ţări, că şi-a făcut prieteni şi-l invită care mai de care. Şi...? Am susţinut invers, iar el n-a mai avut dovada să-i dau... leu'!
M-am scotocit prin buzunare şi... i l-am dat! După 35 de ani n-am scăpat de elJ
Va trebui să iau mai bine în seamă banalele sentimente, nici măcar în joacă n-am dreptul să rănesc. Chiar dacă am fost rănit de milioane de ori cu indiferenţa, tăcerea sau vorba mincinoasă şi nu mai ţin minte nimic, din motive de iertare, mă simt vinovat: lăsările de la mine au bătătorit inima şi nu mai am zvâcul care mă putea ridica pe o culme. I-a fost bine, însă, doar un timp, celei pe care am dus-o la doctor. Probabil nu suporta.

***
L-am cumpărat pe fratele Albei. Îl strig Bulică, dar nu mă bagă în seamă. Poate fiindcă în viziunea lui omul este cel care bagă cuţitul. Atunci când l-a prins Costy de urechi, să mi-l pună-n braţe, a-nceput să ţipe ca porcu' la-njunghiere, credea că i-a venit rândul. Cum apar, dispare. Alba însă, frumoasa, are personalitate, când îi las morcovelul, mărul şi coltucul de pâine-n spaţiul ei se-apropie temătoare şi-mi miroase punga, odată m-a împuns chiar cu boticul, semn că mă recunoaşte. Dar mi-e ruşine de ea că-mi vede mâinile tot mai rănite şi iremediabil pătate.
M-am tolălit pe vata de sticlă ce-o mai am de complectat pe pereţii podului unde i-am găzduit să-i apăr de căldură şi frig, şi mi-ar fi plăcut să adorm printre 12 ciocuri şi 2 urechi lăsate-ntr-o parte. Era atâta linişte, mi-era teamă să strig sau să chem, mi-eram de ajuns fără gânduri, chiar fără cuvinte. O răţuşcă dădea din codiţă la mine, cocoşelul dormea cu căpşorul sub ologuţă, chiorică se plimba măreţ, indignat că nu este mare, surorile se lipiseră de credeam că-s una, negruţa ciugulea de pe unde călcase. Iar sub noi toţi castraveţii cucereau aerul moale şi delăsător.
Şi am venit acasă, am venit să mănânc. Jur că nu pentru altceva.

***
Sunt sfătuit să-mi organizez munca grădinii astfel încât să vând produsele. Adică să mă leg de oraş, să intru în vraja lui. Vrajă care nu înseamnă să mă mulţumesc cu puţin, ci să-i doresc sclipirile, fumurile, mirosurile şi clocotul zgomotos al aventurii trăirii, să ajung tot mai nemulţumit că nu am îndeajuns - ceea ce, în fond, înseamnă a avea în plus -, când îmi este suficient că am cu ce-mi acoperi trupul, un acoperiş şi pernă moale, şi, de bine-de rău, ce băga dimineaţa pe maţ.
A-ţi crea o lume nouă, alta în care să vieţuieşti, chiar dacă este mică-mică şi-n care nu ai prea multe, înseamnă infinit mai mult decât a fi rob/dependent în/de lumea în care libertatea ţi-o deşerţi dimineaţa în cafea până te trezeşti din mahmureală, să te poţi mai apoi înhăma.
Cineva zicea că boierul/patronul/capitalistul trebuie iubit ca pe Dumnezeu. Ce seamănă aceste cuvinte cu filmul de-aseară...!
Am lăsat uşa deschisă şi primesc aproapele în intimitate pentru a-i arăta că nu mă tem. Dacă m-aş zăvorî ar înseamna că am început să pierd.
De Structură poţi scăpa nebăgând-o în seamă. Libertatea este ca un măr, nu are acelaşi gust pentru oricine-l muşcă. Văzând că îmbuci firimituri şi fructe pipernicite, văzând cât alergi după câţiva stropi de apă, văzând că te rogi, Structura te va lăsa în pace. Un timp, dacă nu-i stai în ochi şi are masa cu bunătăţi despre care nici nu ştii că există, dacă nu-i eşti ameninţare reală, cum ar fi spinul din coastă cu care se-ndeletniceşte Dumitrul. (Eu visez schimbarea lumii fără să trebuiască împins potrivnicul măcar cu un deget.) Sufletul tău va fi de o claritate sângerie şi fragedă, va avea în el doar ceea ce eşti tu, nu va căpăta culoarea celorlalţi. Vei fi celula. O celulă singură este altfel decât celulele care trăiesc în haită. Şi atunci te ocupi de ce trebuie fără să intri în conflict cu alte adevăruri.
Trăiesc cu bucurie fiecare întâlnire cu cele ce mă-nconjoară. Şi observ că Structura nu acţionează ceas fiind slăbită din cauza libertăţilor căştigate, dar cei care-o slujesc, aceştia mă îngrozesc! Unii se apropie de finitul personal şi slujesc mai abitir. Poate li s-a insuflat ideea că sunt altfel, deasupra tuturor. Le contorizez trăirile şi atitudinile: sunt copilăreşti de superficiale, multe contradictorii. Zic una şi fac alta, apoi fac alta şi zic că aşa au zis, că aşa trebuia şi trebuie să fie. Oamenii ajung să aibă nişte idei oarecare şi nu le mai poţi schimba. Învăţaţi cu modelarea caracterelor întru asemănare, te ţin într-o permanentă hărţuială. Nu încetează să-ţi spună că trăieşti fals, şi-ţi arată o scară de valori aparent logică, dar este un orizont spre care ei au tot alergat, au înşfăcat ceva şi li se pare că l-au atins. Îi afli cocoţaţi la dracu-n praznic sau primprejur tratând mulţimea cu dispreţ. Şi-i ascult. Şi le arat că vreau să înţeleg ce-mi arată, dar uit imediat, cum şi ei mă uită. Data viitoare o luăm de la început ca şi cum abia ne-am cunoaşte.
Cam ridicolă situaţia. Important pentru mine este doar să ţin uşa deschisă.

***
Azi l-am găsit pe Buli foarte supărat, n-a pus deloc gura pe mâncare. I-am făcut ieri o scăriţă şi a urcat pe blatul triunghiului cubelei. Acolo i-am aruncat un ştiulete de porumb şi mi s-a părut că vrea să ronţăie la el. Când i-am urcat şi iarba mi-a dat voie să-l mângâi - semn alarmant că e pe moarte. Şi nu vreau. Poate s-a supărat pe Alba, că tot o chema bătând din picioare. Sau am greşit că i-am pus ieslea lângă gardul despărţitor să mănânce amândoi din acelaşi loc...
L-am strigat pe Foică:
- Moare?
- Lasă-l, c-aşa face!
Dar m-am prins: îi era frică să... coboare! De mâine-l strig Fri, de la fricosu’!

***
Gust zeama puturoasă a tristeţii - băutura cea mai ieftină şi otrăvitoare a vieţii. Şi a căderii, cea care mi-a zdruncinat alcătuirile, mi-a rupt ficaţii şi coardele văzului. Parc-aş fi în Drăgaică, -ntr-o comedie cu lanţuri şi mă-nvârt prins doar într-o gaică de la veston, nici nu ştiu când şi dacă se va opri învârteala. Măcar să mă prind de ceva cu mâinile, de orice. Am citit că între un căzut şi cel care vieţuieşte în lumea căzută este o mare diferenţă. Nu-i aşa.
Schimbarea lumii nu-mi este astăzi mai aproape nici măcar cu un gând (omului îi trec prin minte zilnic 50.000 de gânduri!) După 6 luni de pământ gândul cel mai curajos a rămas unul singur la 10 milioane. Cu trecerea timpului va deveni celulă într-un fir de nisip - ceva mai mult decât nimic.
Dacă mă întrebi "cî fî?" (ce faci) mă voi preface că nu aud. Prescurtarea întrebării arată grabă şi n-are rost să-mi decojesc toate rănile pentru a-ţi aduce din uzina vie a corpului ultimul stadiu al arderii. Nu-mi răspunde nici tu. Ştiu ce faci: alergi după o clipă de echilibru şi ţi se pare că e fericire. Omul nu trebuie să facă asta decât abia în ultimul rând, rând peste care se vârfuiesc mai mereu altele şi altele. Aş putea să mă scutur, să-ncerc să dau totul peste cap, dar ce gând poate fi ăla, un huligan? Imediat l-aş renega. A-mi renega bobul curat ce are în structură nervul de a schimba lumea, după ce şi-a găsit pământul bun, ar fi mai mult decât o crimă.
Mă supun unor reacţii chimice prin care se rup hălci din suntul meu, aşa cum găinile smulg cu ciocurile din surata moartă. Şi sunt târât de la guşa-n care-s aruncate de-a valma câte şi mai câte spre pipotă, ca un prizonier spre camera de tortură unde tot ce gândesc devine terci, că nici nu mai ştiu dacă am avut şi eu substanţă dumnezeiască în mine. În final sunt excrementat într-un loc sau altul să ard locul unde adast, cum fac mai toţi cei pe care-i văd, simt şi-i bănui prin preajmă.
Se spune că oamenii care râd creează o lume, ca un glob de sticlă în care place să respiri. Râd împreună cu gând-degeţel. Ce greu este să-l ţin în mână! Acum îl plimb printre cuvinte, pe unde se ascunde adevărul lumii. E atât de cuminte, dă roată corpului meu şi intră un timp în scorbura literei O, apoi citeşte titlurile din raftul la care ajunge cu privirea şi mă strigă uimit: "Tata: I!!" Apoi mă priveşte cu ochii lăcrimoşi (aşa-s ochii lui, nu plânge) şi scrie litera I cu degeţelul pe nisipul din faţa casei. Nu-l învăţ să-şi dea roată de teamă să nu se-nchidă-năuntru - mi-ar trebui prea mult timp să escaladez zidul fortăreţei şi-ar muri sigur de foame, c-aşa a făcut Dumnezeu lumea, trebuie neapărat să mănânci, dacă vrei să nu mori.
Gândul "Schimbarea lumii" este o lacrimă şi un zâmbet pe cele buze nemernice. Pentru mine este important să-l duc pe degeţel în palme, ca pe o lumânare aprinsă la Înviere. În loc de cruce. Prin spaţiile interstelare o să mi se strige "Omu' cu gându' "!

***
Se face mult caz că omul este vinovat când este sărac. În "Dona alba" Gib I. Mihăiescu scria că omul trebuie să răspundă la: "De ce eşti numai atât?"
Din "a nu fi" te naşti şi... eşti. Ce eşti? Un ţânc cu creierul gol şi dezbrăcat care orăcăie, dar are în gene o moştenire de la mamă şi tată - zero-ul de plecare către... "a fi", dacă-şi asumă trupul, familia, locul şi timpul.
Ce se întâmplă când creierul copilului se umple cu informaţii aiurea prin ne/grija şcolii, a părinţilor sau mediului de trai? Pe mine m-au educat nişte cărţi. În viaţa reală rar făcea câte unul pe deşteptu': " Să nu fumezi" - îmi zicea, dar el fuma cu patimă şi, ca el, toţi cei din jur. "Să înveţi că, dacă ai carte, ai parte!" - iar cei din jur nu se omorau cu învăţătura. Răspunsul era, (am întrebat din dorinţa de a înţelege) că n-avea rost fiindcă "partea" o iau întotdeauna nemerituoşii care, atunci când erau egali la şcoală - locul unde se formau deprinderile şi se ierarhiza o primă scară valorică - erau cei mai şterşi ori pur şi simplu nişte nenorociţi.
Mi-am frământat mintea cu deceuri şi-am ajuns repede la Puterea care face dreptate pe pământ şi mai ales după aceea. Vrei, nu vrei, începi să-ţi pui toate speranţele în El, dacă se-ntâmplă să le ai, şi observi că parcă totul are logică. Deodată afli că oamenii care ţi-au făcut rău păţesc câte ceva: boli incurabile, averi pierdute, accidente, mortea celor dragi. Chiar am trăit mult timp o dramă: mi-era teamă să mai întâlnesc semeni fiindcă, după trei luni, fix după trei luni aflam ce chinuri ajungeau brusc să îndure. Erau cei care mă înşelau într-un fel sau altul întrucât luptau pentru propriile interese. Chiar mă distram la început: făceam pasul în teritoriul comun şi aşteptam. Sigur apărea cineva care-mi cerea de la obraz şi trebuia să-i dau de frică, fie-mi promitea ceva pentru vreun serviciu oarecare... numai că, odată cu sacii-n căruţă, li se părea dreptul lor şi se absolveau de orice obligaţie, nici măcar morală, aceea de a mulţumi măcar. Rar îmi arunca vreunul un bănuţ, să mă aplec după el, după ce mă înjura de mamă sau inventa motive de nemulţumire. Eram copil şi mă chemau să sap o grădină ori să mătur frunze, să car cărbuni şi să sparg lemne... Cel mai frecvent mă trimiteau cu o canistră la găzărie. Din clasa a VII-a mergeam în vacanţe ca salahor într-o echipă de zidari: unul mă lăsa de obosit iar altu’ mă lua de odihnit. De multe ori primeam bănuţul, mi-amintesc clar, de-abia după ce izbucneam în lacrimi şi întorceam spatele. Lucram să-mi cumpăr trening şi caiete pentru şcoală. De-atunci am rămas cu sensibilitatea de-a plânge când sunt martorul unei nedreptăţi. Se spune că blestemul mamei ajunge fiii. Eu nu ştiam să blestem, cărţile mă învăţau să iubesc potrivnicul, dar Dumnezeu nu permite rănirea unui suflet nevinovat. Odată, trecând cu nişte capre pe lângă biserica din satul bunicilor, mi-amintesc că mă durea burtica. Nu m-am închinat, de durere, nici n-am cerut ceva, ştiu numai că am spus cu ochii înspre clopotniţă: "Ah, ce mă doare!" şi, până să se termine gardul, am devenit iarăşi sprinten. N-am realizat decât mai târziu ce mi s-a întâmplat. De-atunci nu mai m-a durut niciodată burtica. Şi nici nu mai plâng de când mă îndârjesc muteşte să schimb măgăoaia asta de lume şi s-o înlocuiesc cu o alta care să-i semene, dar să nu mai aibă motive de lăcrămare. Nu mai voiam să moară oamenii, instinctiv simţeam drama singurătăţii când nu voi mai avea pe nimeni alături.
Inevitabil, singurătatea era treapta pe care trebuia să calc, dar am pus pasul în cel mai ascuns cotlon doar când am scăpat de frica morţii. După ce m-am obişnuit fără aproapele şi m-am apropiat de lucrurile şi fiinţele din afara omului. Am înţeles, după ce am ajuns la o altă înţelegere a lumii, că sunt nicolae scris cu litere cât se poate de mici - o reacţie chimică sub acţiunea luminii-, că nu există judecată de apoi, iar Dumnezeu nici nu este important. Am ajuns să vreau nici a-L mai cunoaşte.
Fiind născut aproape de ora 22, mi-a fost destinat să devin artist. Dacă înţelegeam din timp (nefiind performant la muzică şi sport), că moşteneam tatăl care zugrăvea pereţii, cel ce devenise prizonierul vorbelor când se exila la masa de dugheană cu un pahar în faţă, mă pregăteam intens. Dar dacă ştiam mai multe, nu ieşeam cumva din mediul de care sunt prins prin rădăcini adânci?
Numai atât puteam deveni.

***
Noţiunea de om simplu este un titlul dorinţei păstrării armoniei relaţiilor dintre făpturi. A fi om simplu înseamnă a trăi după conceptul simplităţii. Vezi un om oarecare şi-ţi dai bună ziua cu el pe stradă, îl vezi cum merge adus de spate cu sacoşa de la piaţă, îi priveşti mâinile şi hainele şi acestea sunt neîngrijite - neîngrijire care ţine mai mult de un abandon, o predare sau cădere. Şi-ţi zici: iată omul simplu, este nedrept ce se-ntâmplă cu el. Pentru că este fratele tău, ţi-e milă, l-ai vrea demn, strălucind cu ce are mai frumos întrânsul, să creeze, să râdă, să fie fericit. Îl vezi simplu, dar el nu este simplu. Îl vezi simplu şi ţi se pare nedreptăţit, vrei să-i oferi ceva, chiar să schimbi întreaga lume pentru el, să i-o bagi în sân. Şi nu te gândeşti cât rău faci tulburând aşezările stratificate de la începuturile lumii, vrei să răscoleşti totul. Pentru că-l iubesti tu pe omul ăla pe care-l mângâi cu noţiunea de om simplu, aşa cum înţelegi să fii şi tu. În realitate eşti orb, încă nu ştii, probabil, că mai prejos de omul simplu este OMUL DE NIMIC care n-are conceptul simplităţii, se lasă doar orbeşte în voia lui Dumnezeu supravieţuind de azi pe mâine, supunându-se. Un soldat când se supune ştie că trebuie să facă ceva anume. Supunerea prin credinţă este o vieţuire fără obligaţii. Mergi jerpelit pe stradă şi nu-ţi pasă când vezi că alţii nu-ţi seamănă. Îţi zici că eşti altfel, probabil mai plăcut Creatorului pentru că ţi se pare că tu crezi în El şi bagi mâna-n foc că cel de deasupra ta a dat mâna cu diavolul. Crezi că, dacă ai frecat grăbit interiorul unei femei, ţi-ai făcut datoria. Creatorul te-a creat şi trebuie să fii, ca o normalitate, creator la rându-ţi.

***
Dumnezeu munceşte pentru om.
Cândva oricine avea pământ cât putea să îngrijească pentru a-i culege roadele. Acolo unde era sterp omul creştea diferite vietăţi care să-i asigure hrana. Măcar că sugea zeama rădăcinilor plantelor cu ţepi şi omul tot nu murea. Maria Egipteanca a trăit singură 38 de ani în pustiu, în Sahara localnicii strâng picurarea răcorii nopţii lăsată peste fierbinţeala pietrelor. Este absurd să afirmi că, dacă s-ar împărţi pământul n-am scăpa de sărăcie. Dacă există zone sărăturoase sau deşertice e pentru că omul nu a avut preocuparea de a nu le lăsa pradă degradărilor. În China, mi-amintesc de un film, mai multe generaţii au experimentat cum să vegeteze munţii calcaroşi şi au reuşit. Pământul dăruit omului de Tatăl ceresc este soluţia dintâi, dar şi refugiul oricui se împotmoleşte în drumul spre mai bine. Are însă un mare obstacol: pământul cere muncă grea, însă, dacă eşti mâncat bine şi băut, oricât de grea, munca nu face rău.
Se spune că o calitate a românului este, dincolo de ospitalitate, faptul că e strângător şi prevăzător când pune deoparte pentru la o adică. De ospitalitate mă îndoiesc, ea mai există doar din teama de a nu fi prădat. Dacă munceşti şi ai mai mult decât consumi şi primeşti vizita cuiva, ori soliciţi un ajutor, oferi găzduire în camera de oaspeţi şi tai viţelul cel gras, cocoşul, iedul sau iepurele. La plecare îi pui în traistă până zice opa, mai mult decât ai fi obţinut lucrând în acel timp, iar meseriaşul pleacă la casa lui mulţumit la familia sa că are cele trebuincioase pe timpul cât va fi solicitat în altă gosodărie. Numai astfel s-a întâmplat ca pământul să devină nemuncit şi s-a înstrăinat firesc altcuiva doritor să producă. Un om nu le poate şti/face pe toate, nu poţi fi electrician, sudor, zugrav, fântânar, instalator, şofer, pictor şi bucătar în acelaşi timp. Oricine va fi atras de ceva şi-şi va concentra preocupările înspre ceea ce-i devine pasiune. De ce să risc să nu pun cum trebuie tabla pe acoperiş, risipind materiale şi ratând culesul verzei, când pot să culeg liniştit varza şi altcineva îmi satisface necesitatea, chiar dacă, prin ospitalitate, mă costă un pic mai mult decât cât aş fi pierdut sigur pe varză? Încet-încet şi-a făcut loc în comunitate ştiutorul de ceva special. Croitor, frizer, cizmar, fierar, cosciugar, spălător de morţi, gunoierul şi mai câţi au devenit indispensabili traiului civilizat. Ce s-a întâmplat de avem astăzi săraci cu duiumul, când cel care a renunţat la pământul său trebuia să devină mai avut decât cel care îl lucra cu transpiraţie şi aplecat toată ziua sub soarele dogoritor, doar primea echivalentul muncii, başca ospitalitatea ce cuprinde în ea, dincolo de aspectul fizic, respectul pentru cineva străin - om, asemeni ţie? Ştiu! Prima dată a dispărut respectul. Şi merita să dispară fiindcă, atraşi de traiul neneacă, au apărut meseriaşi care nu mai lăsau loc de bună ziua. Nemulţumirile create au dus la îndârjirea celui care nu se pricepe, dar care are musai nevoie de acel ceva. Viaţa cotidiană are infinite exemple că orice lucru pe care îl cumperi sau serviciu care ţi se prestează conţine muncă de mântuială cu intenţia vădită de a jefui. Ne batem joc unii de alţii, ne minţim în faţă, ne "facem" cu convingerea că este un eroism al descurcării de sine într-o lume slobodă în care trăieşte numai cine poate. Meseria pe care o practicăm este de cele mai multe ori alta decât cea pe care am fi dorit-o, muncim din obligaţie existenţială şi suntem plătiţi foarte prost. Concurenţa cea mai mare de la "medicină" nu este opţiunea unor mari pasiuni, ci calculul mârşav pentru obţinerea unei competenţe cu care se aşteaptă să devină gloabă calul de povară, moment când se deşartă toată agoniseala în buzunarul halatului alb pentru a se salva de la durere.
Ar fi incorect să avem prin Constituţie opţiunea de a spune "NU" tuturor şi la toate, astfel încât să ne putem întoarce în timp şi s-o reluam de acolo de unde evoluţia a început anapoda? Dumitru Negoiţă scrie undeva că orice drum greşit are o cale de întoarcere.
Omenirea mărşăluieşte înainte, a ajuns în mocirlă până la gât, suntem călare unii pe alţii, dar ne este frică să privim înapoi ca şi cum trecutul ne urmăreşte cu foc şi sabie şi nu avem decât alternativa "înainte".

*** Notă: Este posibil să nu fie duminică!

Am început să mă identific cu filozofia nimicului. Pe cel care trăieşte după filozofia simplităţii îl simt mult deasupra, până la el este o găurică şi eu undeva îngropat. Omul de nimic este deocamdată fără buletin. Va fi obligat într-o zi să-l aibă şi va scrie într-o rubrică: „om de nimic, durata – nederminată”. Şi va fi obligat cu cinism să-l poarte în buzunarul inimii având speranţa ascunsă că astfel se vor surpa pereţii.
Încerc, ca gest ultim, să-mi apăr inima. M-am blocat înăuntru ca-ntr-o debara. Încă nu plâng, încă mi se pare că mai am o soluţie. O caut cu disperare. Ştiu că aceasta (căutarea), ca ultimă zvâcnire, mă ţine conştient. Când voi înţelege că degeaba caut, cei care vor sparge uşa după mine vor găsi o inimă moartă.
Senzaţiile, din infinite câte am - reţele neuronice complexe prin definiţie - încep să se esenţializeze într-un singur fir de care atârn ca de o paraşută supusă primeia dintre legi (gravitaţia). Un om de nimic înţelege că aceasta este agonie existenţială.
Aseară l-am agresat pe Dumnezeu:" Ce vrei, Mă, de la mine?" am strigat. Am realizat grozavia, dar nu I-am cerut scuze. Încă.
Mă pregătesc sufleteşte să intru în întuneric. Aici m-au mângâiat iarba şi frunza, cerul şi ţărâna, apa şi focul. Atomul nicolae va fi ciocnit şi strivit de puternicul Plutoniu sau Molibden, de toată mulţimea lui Mendeleev şi a lui Dumnezeu - între cei 2 soldaţi de hidrogen şi oxigen mai există o infinitate de elemente divine, nu se poate, altfel nu ar fi posibil mirajul vieţuirii!
Port o desagă cu rămăşiţele îngrijitorului de cai care mânca, se iubea şi dormea într-un grajd (luat cu arcanul pe front, bunicul a înţeles să se arunce la pământ şi să facă pe mortul de la prima bubuitură!), ale trăitoarei de azi până mâine care a preferat libertatea subexistenţială decât însuşirea unei banale croitorii (mama) şi ale tatălui - ăsta, da, avea ambiţia de a fi, plus un complex vag şi nu neapărat filozofic al asupririi. Desaga apasă pe umeri. Naiv, ca-ntotdeauna, mă consolez zicându-i cruce. Şi merg înapoi. Nu cu pasul, nu cu mâinile. Respirând. Chiar acum semăn cu unu pe care l-am cam caricaturizat într-una din proze: "Doamne-Doamnee? Am mâncat şi iar mi-e foame!"

***
Aseară m-a trăsnit o frigere a cefei şi s-a urcat pe toată partea din spate a capului. Parcă eram legat cu fire de nichelină înroşite şi zvâcneau, sângele voia să scape din strânsoare şi nu putea. Nu luasem nici bulinul de inimă, făcusem ghici, am zis să nu-l iau - însemna o economie lunară. Gata, mi-am zis, pân-aci mi-a fost, în timp ce frigerea se stingea treptat. Mi-era teamă să nu stric starea de fragil echilibru prin nemişcare, eram mulţumit că vedeam (am mişcat ochii, da, vedeam!) şi respiram.
Am scăpat, mi-este scris să trăiesc.
Înainte de acest atac venise peste mine ceva care m-a întristat rău. Acel ceva a intrat, a străbătut pereţii inimii şi s-a aşezat, precum monezile, peste alte şi alte tristeţi sfâşietoare. Atunci am simţit un leşin de o fracţiune de secundă, dar mi-am revenit, am respirat iar.
Un cititor rău, aşa cum am întâlnit adesea, m-ar condamna zeflemitor: "Ce nu-i convine lu ăsta?" Nu-mi convine că la 53 de ani nu am soluţie pentru supravieţuire - trebuia să am măcar pământ gol, dacă ai mei n-ar fi fost în stare să-nfigă ceva rădăcini în el. Mai sunt trist fiindcă Denisa mi-a zis:" Tati, să ştii că, dacă este cazul, mor eu de foame şi tot vă trimit bani" (Am întrebat de ea ieri - nu mai am internet - şi n-a mai vorbit demult cu Ana, ea care vorbea la câteva zile. Semn că-i este greu. În august spera să-şi întâlnească perechea, dar eu ştiam şi ştiu că n-o va găsi. A înfiat un căţeluş, urmează copilul! Sunt sigur că e sfâşiată de tristeţe, toate câte le avea se datorau unui partener extraordinar de afacere, acum este singură chiar dacă are 2 apropiaţi, dar aceştia nu numai că nu-i rezolvă problemele, sunt convins că trag pe ea, furând-o.)
Este posibil nici să nu trec de 14 februarie. Atunci a murit mama şi era moale, semn că mai ia pe cineva. În afară de mine, nu are pe cine.
Dacă este iarna blândă pe 15 se însămânţează cartofii.

***
Nea Spirache a zis că viaţa mea este trăită bine fiindcă am înfruntat totul singur. Şi aşa trebuie.

***
Am înţeles de ce-mi place un anume tip de femeie: fiindcă seamănă cu Fecioara Maria - aceea reprezentată în icoane, cu ochii mari şi curaţi, fecioara cea pură şi iubitoare. Dar mă simt un trădător: o astfel de femeie a îndrăgit Dumnezeu.

***
scrisoare netrimisă
Sunt buzoianul pe care într-o luni dimineaţă l-aţi împins să plece din zona cuptorului (nu aveaţi acest drept!), ulterior l-aţi ameninţat cu bătaia ("Pleacă, mă, că te bat!" - ce glumă!) şi l-aţi făcut "tâmpit" (aici chiar aţi fost simpatic!) Apropiaţii m-au şi înţepat: "Ai văzut că şi-a dat seama că eşti tâmpit?!" Mulţumesc, acesta mi-e farmecul!! Nu sunt supărat, dimpotrivă, chiar am mărturisit unor scriitori că... vă "iubesc"!
V-am scris să vă spun că aţi făcut o confuzie, probabil aveţi o dramă: nu eram la pâinăria dumneavoastră să aflu dacă făina care intră pe o parte este egală cu cea care este distribuită prin lăzi (apropo, nu vi se pare că lunganul din capul benzii se va cocoşa din cauza aplecăciunii şi o să-l aveţi pe conştiinţă?), nici dacă portretele celor care intră sau ies corespund cu fotografiile lipite pe nişte cărţi de muncă - în Romania evaziunea este o molimă care va bântui încă multe zeci de ani -, şi nici nu m-a trimis vreo firmă concurentă să aflu ce puneţi în pâine de iese aşa strâmbă, ori vreo organizaţie ocultă să culeg mărturii despre făptura umană înjugată la căruţa unor nemernici care produc suferinţă prin îmbrâncire la limita supravieţuirii - o văd pe stradă cum tremură de disperare fiindcă, după următoarea noapte, o să fie zi iarăşi.
Am ce mânca - unul dintre copii îmi trimite lunar din puţinul lui. Eram acolo dispus să devin hamal întrucât am scris o carte şi doresc s-o tipăresc pe timpul vieţii. Văzusem afişul pe geamul tonetei de unde cumpăr pâine rumenită pentru mine şi ne pentru soţie. Oricum nu mă angajam, eram pe picior de plecare când m-aţi abordat: nu pot să ridic sacul acela cu făină nici dacă mă...! Scriitorii nu sunt numai sensibili, ci şi fragili.
Cât timp am aşteptat pe trotuar (în spaţiul public!) m-am gândit că aveţi acolo o căldură care nu este, probabil, folosită şi un acoperiş cât toate zilele pe care se poate amenaja o banală seră?
Să auzim de bine!
N.

***
Îmi aduc aminte de izbucnirea lui Ilarion Ciobanu când, la nişte filmări s-a răstit la un străin care domina zeflemitor atmosfera unei cârciumi:" Ce cauţi, mă, în ţara mea? În munţii mei?"
Aseară am văzut un film cu Alexandru Macedon. Tac-su sărea-ntr-un picior fericit că este poreclit "Barbaru". Darius al lui Istaspe i-a trimis o minge, un sac cu aur şi o scrisoare: "Pulică, joaca-te cu mingea. Ţi-am trimis bani, c-am auzit că eşti sărac, eu am aur până la soare. Tu eşti un hoţ, stai în banca ta." Iar Alexandru îi răspunde: "Dacă mă omori, nu te va lăuda nimeni că ai omorât un hoţ. Dar, dacă te omor eu, voi fi împărat şi-ţi iau şi aurul." Darius a fost omorât de oamenii săi când fugea de Alexandru. "Cine l-a omorât? - a întrebat cuceritorul-, să iasă-n faţă şi-l voi ridica deasupra soldaţilor săi." "Noi!" fac pasul înainte doi bărboşi". "De ce?" "Să facem o plăcere înălţimii tale!" "Da? Mă ţin de cuvânt: să fiţi traşi în ţeapă deasupra soldaţilor - un rege nu trebuie omorât decât de alt rege!"
Şi cârnatu-ăla ars în tigaie voia să dea na-na lu' Nicolae... Întâiu'J
Alexandru a tăiat în două cu sabia o funie zdravăn înnodată. Astfel funia s-a transformat în crâmpeie fără să mai poată fi folosită. I-a fost uşor să distrugă cu sabia fiindcă avea pasiunea armelor. N-a vrut să stea în ţarina lui şi să răscolească pământul cu râvnă - doar era forţos -, a strâns o liotă de 30000 de mercenari şi s-a pus pe cucerit. Dacă nu ar fi existat cuceritorii, bărbaţii ar fi stat la casele lor, n-ar mai fi fost distruse aşezările, iar omul n-ar mai fi trăit cu spaima pierderii întregii agoniseli şi n-ar mai fi avut motive să se lăcomească punând deoparte mai mult şi mai mult valori cât să-ncapă-n valiză.
Alexandre, ai taiat nodul gordian cu sabia. De-a lungul timpului, de câte ori n-am mai putut suporta am tot tăiat şi noi cu toporul, puşca, furca sau coasa. Dar am luat-o de fiecare dată de la zero, în timp ce proaspeţii aleşi ("ajunşii", cum i-ar defini dl. Negoiţă) luau care cum apucau din bogaţiile celor doborâţi.
Cel de la capul benzii turcului punea 100 de pâini pe minut în lăzi, i-am surprins privirea tulbure, în timp ce turcaleţii îşi fâţâiau bucile de colo colo, purtînd în mâini sticle cu coca-cola şi ţigări cu miroazne ameţitoare, ochii le fugeau după românce.
Nod gordian se face şi când tragi de firul unui ghem de sârmă până se face o sugrumătură imposibil de descurcat.
Se face nod în gâtul românilor.

***
Oricare încearcă în felul său să ocupe o treaptă mai presus de altele prin dorinţa legitimă de a se manifesta unic. Reţeta accederii spre Dumnezeu presupune folosirea puterii gândului după ce se experimentează răul şi se renunţă organic la acesta. Evoluţia spirituală este o opţiune. Nu trebuie decât să alegi a merge înspre Marele, chiar dacă este oriunde şi nicăieri. Dar mai cred că, pe măsură ce te simţi pregătit să urci, te închizi cu modestie şi supunere în tine, asemeni scriitorilor care, cu cât sunt mai mari cu atât se simt mai mici, pentru că realizează cât de greu este să scrii şi cât de departe se poate ajunge. Este posibil ca accederea la Dumnezeu să fie făcută, ca-n politica, de lichele şi nu de desăvârşiţii lumii, din simplul fapt că, acestora din urmă, le este ruşine să dea ochii cu puritatea absolută, puritate la care, poate, numai florile au dreptul.
Nu este exclus ca Dumnezeu să sălăşuiască în fiecare dintre noi întrucât are puterea de-a exista concomitent în orice structură vie.
Mă abandonez câteva clipe aripilor visului care mă predau momentului în care Prietenul iese din mine şi mă trezeşte din adormire: "Nicolae? Priveşte ce nebunatici sunt în dimineaţa aceasta atomii de oxigen!"
De ce nu folosim pe timpul vieţii puterea miraculoasă a gândului? Poate ne sperie întunericul care trebuie străbătut, ori alegerea de a lăsa în urmă absolut totul când, prin exerciţiul supravieţuirii, tot ce-am făcut a fost să ne legăm cu iubire - sentiment netrecător - de câte ceva sau cineva. Ne dă moartea o mână de ajutor trecându-ne... dincolo. În lumină nu poţi abandona toate iubirile decât trădându-le pentru o iubire mai mare.
Am o iubire limpede şi profundă pentru Dumnezeu, dar în ea coexistă în armonie, ca-ntr-un mozaic, o infinitate de alăturate iubiri pentru tot ce-am întâlnit cât timp am respirat, în special pentru marile nimicuri zilnice.
Am avut o viaţă de încercări şi nu mi-a reuşit mai nimic. Dacă mă ţineam de haina lui Iisus poate izbândeam pe cale. Ori dacă aveam o iubire. Măcar să fi avut mamă şi tată. Nu sunt pregătit pentru întâlnirea cu Singurul El, dacă voi avea puterea să mă înalţ, voi rătăci - ştiu, ştiu!- la infinit căutându-mi Părintele ceresc. Şi o să vreau să mă întorc în lumină s-o iau de la capăt, o să fiu obosit şi-o să plâng. Acolo voi învăţa să nu mai cer altora să fie perfecţi, va trebui să devin eu, singur şi doar pentru mine. După ceva veşnicie voi urla cu forţa gândului: "Să se facă lumină!" Voi striga şi voi striga până lumină se va face.
... (Dar) o altă lume populată cu asemănători lăsaţi să aleagă nu poate ajunge decât tot aici, unde nu-mi place şi nu doar fiindcă lipseşte cu desăvârşire morala.
Ar trebui să-ncerc să fiu fericit. Uite, inima a luat-o razna, zbaterea a devenit o chestiune de timp. Aici, dedesubt, mai sunt atâtea gângănii şi lucruri fără suflare în jur, mai sunt oameni fără stricăciune, culori şi sunete care strigă, nepângărite încă. Poate fiindcă sunt prea mulţi cu burtă deasupră-mi şi le este greu să se-aplece să vadă, să audă, să simtă.
Nu pot fi Dumnezeu, chiar dacă am avut şi încă mai am gândul - butonul prin care se poate accede. Nu sunt în stare să-l întrec nici măcar pe măturătorul care face grămezi frunzele toamnei. Aş găsi cu siguranţă motivul de a nu le răni sau nu le-aş deranja că le stă aşa de frumos pe asfalt! Aş avea milă şi aş irosi timpul privind (ah, timpul, structura aceasta invizibilă m-a obligat să ţin pasul, dar, dacă am răspuns prezent, nu, nu eu am fost - mă ştiu rămas în urmă pornit în răspăr şi fără să-mi fie prea clar pentru ce!), iar mătura nu ar avea destulă energie să mă facă învingător.
Şi mă întreb (a câta oară?): ce caut în aceasta lume, ce mai caut?

***
Că am moştenit instinctul nesupunerii, înţeleg, dar de unde mulţimea de instincte care fac din mine un animal? Instinctul de-a arăta cu degetul şi de a impune ideile, instinctul provocării şi de a spune fără cruţare adevăruri, acela de a vorbi neşoptit şi de a pune una peste alta oameni şi fapte (pentru a nu fi dărâmat de suferinţă - violenţă ce calcă în picioare structuri materiale nevinovate), instinctul de a sta sau de a-i semăna lui Iisus.
Un actor spunea că "România nu trebuie să facă decât un singur lucru: să prindă hoţii!" Lumea este, tot instinctual, într-o înfruntare pe viaţă şi pe moarte - viaţa câtorva şi moartea lăuntrică prin umilire a celorlalţi.

***
Viaţa mea poate fi desenată ca zvâcniri din ce în ce mai anemice urmate de căderi lente până la prăbuşire. M-am lăsat în voia zborului de-o clipă atâta timp cât am presimţit un firesc încoronat cu niţică frumuseţe. Numai că, ajuns peste condiţia mea socială sau intelectuală, m-am scârbit repede din cauza a ceea ce am întâlnit: prefăcătorie, superficialitate, minciună. De fiecare dată mă întorceam fără bilet cu zborul căderii, mă abandonam acestuia, cum somnului după o epuizare zdravănă. Leopoldina Bălănuţă a recitat o poezie despre privighetoarea care nu ţine cont că-n acelaşi aer sunt zboruri în toate direcţiile, ea nu imită pe nimeni, ci-şi perfecţionează încontinuu propriul tril (autor A.P). Contrastez ridicol cu ciocârlia fiindcă nu am nici un fel de cântec! Numai faptul că mă pregătesc să scot din mine tot ce pot mai frumos îmi dă oarece echilibru pe care-l trăiesc, paradoxal, în timpul căderii. De aceea viaţa-mi numără mai mult încercări de-nălţare. De la un timp abandonez chiar desprinderea - perspectiva respirării aerului sferelor aşa zis înalte din care se scurg zoaiele imoralitaţii. Refuz până să şi îmbuc felioara de nu ştiu ce, care costă cât salariul unui amărât, fiindcă trebuie să ţin furculiţa ca aceştia: în mâna stângă. Prefer iarba unui dâmb, colcovanul de pâine bine rumenit şi un chituc de salam din care să muşc.




***
Trăim vremuri de criză şi mulţi orăşeni văzând că le ajunge cuţitul la os s-au întors la sate, la pământul şi minima supravieţuire de-acolo. Unul creşte albine, altul şi-a amenajat solarii, mulţi vin cu lapte şi vând şi ţuică pe sub tejghea. Grav este pentru cei care n-au de ce să se agaţe pentru a supravieţui demn. Acum se vede cât le-a păsat înalţilor conducători de cei peste care stăpâneau.
Suprafaţa Terrei este full cu oameni, de ce să n-aibă fiecare partea lui de pământ şi să nu trăim ca atlanţii întru bucuria cunoaşterii şi a creaţiei? Odată cu industrializarea trebuia conceput un coş generos al supravieţuirii şi scris în Constituţii că cel care angajează are obligaţia să-l asigure salariaţilor, iar statul, din sacul comun, tuturor celorlalţi, să nu lase un singur om să sufere, nicidecum milioane, cum se-ntâmplă azi. Asta înseamnă grijă pentru popor, nu să tot pui biruri şi să faci cu banii ce vor muşchii tăi. Construieşti orice numai după ce hrăneşti poporul!
Pământul, cu siguranţă, nu este o lume atractivă, ci una care arde şi se consumă, pe urna infinită a timpului se deplasează limbuţa unui ceasornic câteva liniuţe spre dreapta sau spre stânga, cum o fi la el.
Chiar şi într-o normalitate oamenilor buni le va fi frică. Acest sentiment este lacătul care blochează evoluţia înspre o măcar relativă dreptate. Povestea cineva că este paznic şi vede cum vin spoitorii la furat. Ce face el? Se piteşte şi strigă cât îl ţine gura: "Stai, poliţia!" şi nu se arată. Iar hoţii fug. Dar se întorc repede, iar el le explică prietenos: "Măi, fraţilor, a fost poliţia aici. Când mai veniţi, anunţaţi-mă, să vă păzesc când... furaţi!" Dacă se arată şi se luptă cu ei - doar este puternic cu arma în mână - va fi luat la ochi şi a doua zi va fi terminat.
Structura puterii vrea doar sa ia din sacul comun şi nu face mai nimic pentru a instaura ordinea cerută de cei mulţi, doar se preface că lucrează, slujbaşii făcându-se mici-mici pe scaunele cu rezemătoare înaltă (din cauza fricii!), complăcându-se în lene şi indiferenţă. Au atacuri de panică atunci când cei care îi plătesc le ameninţă scaunul şi-atunci lovesc orbeşte în cei mai slabi şi nevinovaţi de sub ei.

***
În seara aceasta am făcut priveghi pentru Adrian Păunescu privind în reluare spectacolul prin care a fost omagiat de o televiziune.
Nevastă-mea:
- Cum să nu moară dacă pierdea nopţile şi avea numa sentimente grele?!
Păunescu a fost un geniu care lasă în urmă o creaţie voluminoasă. Dar contemporanii nu-l vor aşeza în vitrina cu genii. Eu ce am? Doar câteva rânduri culese cu migală din viaţa unor neînsemnaţi...
Din păcate Adrian şi-a bălăcit sufletul prin noroiul politicii din care motiv nu i-l pot compara cu al lui Iisus, chiar dacă i s-a confundat cu durerea maselor. L-am apreciat pentru respectul public şi blândeţea pe care le-a acordat în ultimul timp celor din jurul său. Cu 18 ani în urmă l-am vizitat şi am relatat întrevederea într-o proză scurtă căreia-i găsesc locul acum şi aici.

ACASA LA PĂUNESCU


Am trecut de clădirea mare unde erau, cu siguranţă, o groază de uşi. N-am intrat fiindcă aveam o sacoşă împletită, cumpărată de la ţigăncile din "Piaţa Săracă", şi-mi trebuia… diplomat. "Dacă vând vreo drăcie de-asta, mi-am zis, cumpăr neapărat un diplomat." Am studiat cum se ţine arătătorul pe mâner: ca pe jungher când dobori vita...
Şi... trec şi de "Tudor Arghezi". După atâtea străzi cu nume de scriitori, aveam sentimentul că sunt pe celebra alee a ţintirimului Belu. Tocmai când credeam că nu mai ajung, întâlnesc numărul indicat pe ziar. C-aveam ziaru-n mână, în Bucureşti am mers numa' cu ziaru-n mână, poate mă remarca şi pe mine cineva să-mi ia interviu! Numărul era prins în şuruburi pe o poartă verde. Doamne, şi ce verde! Semăna cu cel care-mi decora utilajul de gravat. Verdele cică nu stresează.
Era o poartă verde şi anul 1992. Iar poarta era deschisă. Deci Adrian Păunescu are o casă cu poarta deschis. Risc şi bag capul înăuntru. Nu erau câini. Curtea era mare, ca a SMA-ului unde fusesem cândva să cer negaţie. (După ce m-au făcut mare nişte oameni tuciurii de pe stradă, m-a întreţinut un SMA; şi trebuia să merg ca tractorist la ei. Dacă nu reuşeam la facultate, mă mânca gaia pe câmp. Trebuia să ar şi noaptea, că Ceauşescu aşa ara: noaptea. Acu... nu prea să mai ară !)
Intru în curte şi văd patru intrări. Măi, dar câte intrări are!? Să-l strig? Poate doarme, c-am auzit că stăpânii de-abia după amiază se scoală... Ia să intru io pe uşa principală, că m-am săturat de dosul instituţiilor din oraşu’ meu! Să nu uit să ciocănesc. Chiar cu acest gând am intrat în capitală: să bat la uşi. Fusesem dus de cineva la un japonez şi lăsasem acolo un gallẻu cu o lumânărică aprinsă în el. Trecuseră trei săptămâni, şi mi-era să nu se fi stins! Ori să nu fi luat foc căsoiu’-c care lăsase un că japonez mormăind şi dând roată bijuteriei mele albastre. Strada avea un nume de ţăran, Câmpineanu, parcă. Reţinusem un scris mare: “TNB”, trebuia să fie ceva important, de scria atât de mare! Şi tot am căutat TNB-ul... Cel mai greu mi-a fost să–l caut din mijlocu' străzii, claxonau maşinile la mine, parcă înnebuniseră. Nu lasă omu' să se uite şi el, poate caută un punct de reper, poate e ditamai scriitoru'! Pe Verdi-l aplauda lumea pe stradă, -i făceau loc…Atunci mi-am zis: să nu iau ca reper vreo casă cu horn, că de-alea sunt multe şi le-ncurc precis. Şi nici după soare să nu mă iau, că–i înşelător! Cu soarele chiar am păţit-o! N-aveam ceas şi a trecut un om pe cărare. "Nene, cât e ceasu' ?" Şi mi-a zis că-i fără un sfert. Am înfipt repede un ţăruş exact unde se termina umbra casei şi m-am luat un timp după umbră. Peste un timp trece iar nenea ăla. Era un eveniment când trecea prin pustiu cineva, îl vedeam de departe... Şi-l întreb iar de ceas şi era tot fără un sfert. Pesemn era plecat de-acasă la fix, paşii îi facea ca secundaru' şi... la fără un sfert era acoalea. Numai că umbra casei mele era... hăt, în altă parte...
Uşa principală avea un geamlâc şi-năuntru un maldăr de ziare. Ăsta da om, uite câte ziare citeşte! Ciocănesc, dar nu-mi răspunde nimeni. Trec pragul şi bat la următoarea. Linişte. Măi să fie, doar ciocănisem tare! C-aşa trebuie, să-l faci atent pe cel dinăuntru că intri, să deschidă naibii un dosar, să arate că are preocupare!
După acea uşă aveam două alternative; am luat-o spre stânga. Poate şi fiindcă mă-nscrisesem într-un partid de stânga. Işise Păunescu la televizor şi spusese: "Oameni buni, înscrieţi-vă în partide, oriunde, numai aşa salvăm ţara!" Şi m-am înscris unde se-ncrisese el. Dar am greşit. Când am văzut ce-i acolu, îu, am işit repede. Că mi-am zis: "Ia să merg io după omu'- ăsta! Să vedem unde mă duce?" Că au mers şi alţii după mine într-o iarnă. Trenă. Era o ninsoare de nu vedeai la un metru. Totul era alb-alb. Problema era s-o ţii drept. Doamne, ce drept am ţinut-o!
Şi Păunescu şi-a dat seama c-a greşit intrând în acel partid, c-a fugit la altu'. Io... n-am mai vrut să greşesc!
La a treia uşă am ciocănit iar, dar nu-mi mai amintesc dacă am lovit tare. Doar mă-nvăţase un om ce-mi rupea din pâinea lui(de curând l-am întâlnit, cică-mi plăcea pâinea goală!): "Măi, în viaţă să vorbeşti clar, să n-ai prune-n gură!" Când se striga catalogu', răspundeam întotdeauna cu voce tare: "Prezent!" Şi-i deranjam întotdeauna pe cei de lângă mine! Ciocănesc şi ascult. Nu să mi se răspundă, că nu răspunde nimeni. Ascult sunetele. Pe oamenii mari îi deranjează ciocănitul, oricine intră la ei, vrea ceva.
Şi... intru! Intru pregătit sufleteşte să abordez a... patra uşă. Parcă eram într-un labirint. Numai că, în faţa mea, exact ca TNB-ul, stătea... marele poet. Cu o doamnă în braţe. Nu, mint! Nu o ţinea chiar în braţe...
- Nu ţi-e ruşine, domn’e? De ce nu ciocăneşti la uşă?
- Mă... scuzaţi... Era deschisă şi... am... intrat...
- Ieşi afară şi ciocăneşte!
Măi să fie, da' prost am mai ’nemerit! De-acuma ştiu: femeia trebuie iubită dimineaţa. Ce… dimineaţa? Non stop... (Ştiţi cum zic moldovenii la non-stop? "Deşchis... veşnic"!) Să mai intru, să nu mai intru? Stam aşa îngândurat pe o margine de dimineaţă şi-mi venea să plec acasă. Cu personalul, taca-taca... până mâine-ajung...
Gallẻ-urile le lăsasem pe la uşi. Că am găsit locu-ăla pân la urmă. Simţisem şi un miros de pădure când fusesem dus la japonez, plus că mai zărisem un bloc înalt tare de tot. Am căutat uşurel pe lângă pădure. Io, în pădure, ajung cu ochii închişi! Pe strada aia erau numa' uşi de barosani!
- Bună ziua, ştiţi... am luat şi io... iniţiativa... Înfrumuseţez nişte sticle... Priviţi!
- I-oti, dom’le, se minunau cucoanele... da' di ce-s aşa di negre? Am acasî unili din gips, şi-s mai frumoasi!
- Vă rog să mă ajutaţi... Las una de probă, poate aveţi pe cineva prin străinătate... Ştiţi eu visez un sfert de metru pătrat de vitrină, vreau s-ajung şi eu pe un raft, poate mă descoperă cineva! Sunt bun, am lucrat pentru Ceauşescu...
La-nceput mi se tot trânteau uşile-n nas. Până mi-am dat seama. Şi n-am mai zis de Ceauşescu.
Stam tăcut în anticamera marelui poet şi aveam o bucurie interioară că pusesem nişte seminţe-n pământ şi eram sigur că vor încolţi. Trebuia doar să aştept...
Adrian Păunescu a aşteptat, săracu', ciocănitu’ şi dac-a "văzut" că nu m-aude, a deschis uşa. M-am trezit în faţă cu un munte de om care mă scruta cu ochii săi verzi. M-am uitat în ei, da' nu i-am văzut aşa bine ca la televizor, că era cam întuneric. M-a poftit politicos pe un fotoliu, noroc că pe-atunci eram un ţâr de om, azi n-aş mai putea să mă ridic singur de-acolo...
Şi s-a-ndepărtat de mine. Cu ochi cu tot.
- Ce… doriţi?
- Am venit să... vă... văd!
Şi-a împreunat mâinile şi s-a uitat lung un timp la moaca mea. Cred că gândea: "Mă, ăsta-i prost, sau se face?"
- Aţi scris undeva că toată lumea vă cere ceva. Eu am venit să vă... dăruiesc... (Şi-i pun pe masă ultimul gallẻuţ din traistă). Iar altundeva aţi mai scris că vă ascundeţi în spatele bărbii... Eu cred că nu aveţi pentru ce...
Pe "Vremea" aceea era în râcă mare cu Ion Cristoiu, îl tot poreclea "ardei umplut". Ajunsesem să-l urăsc pe omu' ăla. C-aşa e-n iubire: iubeşti ce iubeşte cel care ţi-e drag, urăsti ce urăşte el... Într-o zi, brusc, s-au împrietenit, că Adrian se-mprieteneşte cu cei care-i fac rău. Şi m-am tot întrebat de ce? Cred că împăcarea o face ochii săi… verzi... din care am văzut de câteva ori cum tâşnesc lacrimile.
A doua zi a scris despre mine: "Vizita unui socialist din Buzău".
Diplomat nu mi-am luat nici până azi fiindcă am mai observat că trebuie şi să te fâţâi... Iar mie nu-mi reuşeşte nici să mă tai.

Adrian Păunescu a fost un model capitalist care a arătat cum şi până unde se poate evolua. Fiind dotat cu talent, tot ce a făcut a fost să fructifice cuvântul scris prin toate căile, ajungând până la hilar - dacă a scris copiilor săi din camera alăturată scrisori citibile prin ziare! A ştiut că pentru a ajunge mare trebuie să fii cunoscut de mase. Şi a cucerit poziţii de decizie de unde a oferit cu mărinimie scenă de manifestare tinerilor talentaţi ai ţării, dar le-a băgat pe gât propriile versuri - versuri minunate, de altfel -, neştiind că e ridicol să înalţi spiritual un popor exclusiv prin creaţia personală. Dar acesta este capitalismul, nu a fost oprit nimeni să-l con.eze sau să găsească şi să exploateze, aidoma lui, idei cu pictura, fotografia, sculptura şi atâtea altele. Dacă acest lucru s-ar întâmpla poporul, înnebunit în egală măsură şi de manele, ar putea face comparaţie şi valoarea ar fi dată în cunoştinţă de cauză. A fost dreptul lui A.P. să se comporte cum îl ştim şi am căştigat cu toţii: oamenii, cântăreţii şi el. Vinovat este numai sistemul că foloseşte colecta publică pe salarii birocratice şi construcţii fără rost, când ar trebui să aloce sume considerabile prin care să încurajeze şi să afirme creaţia membrilor cetăţii. Avem o ţară de poeţi şi mulţimea nu-l cunoştea dintre contemporani decât pe Adrian.
Mai cred că Păunescu a vrut să moară, dacă mă gândesc că, ajuns în fază grea, a refuzat perfuzia. Timpul era tocmai propice pentru glorie. Încrezător în sine (se avântase în literatură provocându-şi confraţii:"Voi scrieţi poezie proastă, eu scriu capodopere!"), ştia, probabil, că poate să mai ofere un spectacol, ca o răzbunare că a fost marginalizat un timp. A mizat pe adolescenţii de odinioară care-şi lăsau toatele şi dădeau buzna pe stadioane să afle şi să simtă miasmele libertăţii. Românii, cei pe care-i "ţinea în pumni ca pe un pui de găină", au percutat prompt la nivelul aşteptărilor sale. Măiastră această mişcare subtilă. Nu ştiu dacă este cel mai mare după Eminescu, aşa cum strigă mulţimea, ştiu sigur că este un măiastru. Şi nu este puţin.
Unii spun la televizor că era un versificator mediocru, că poeziile sale sunt nesfârşite jelanii. Ceva este adevărat: când scrii la nesfârşit despre durerea neamului tău, versurile îşi pierd prospeţimea, devin crâncene şi capătă crusta bocetului, ca lătratul unui abandonat căţeluş căruia nu i se deschide nici o poartă şi, de foame, plânsul devine o dominantă a aerului. Să fie o vină că a scris prea mult şi prea repede (ar fi trebuit să intre în guines buck!), că a scris până nu i-a mai rămas nimic pe dinăuntru, că s-a dăruit până la ultimul neuron?
Solicit păreri scriitorilor prezenţi la cenaclu şi aceştia îl neagă unanim. "Era un limitat. Versurile lui erau bune numai când erau pe buzele lui. Era un versificator, un manelist" “Nu pot să-l sufăr de când am aflat că s-a dus la Pietroasele cu un bidonaş: îmi daţi şi mie niţel vin? Dar când au început să umple, “bidonaşul” s-a umflat până la 4 deca. Era un cerşetor!" “Am altă părere decât opiniile tale, Nicule. Nu poţi, dom’le, să-l aşezi lângă Eminescu şi să treci peste Voiculescu! Nu puteam să-l sufăr când începea el să recite, se băga el peste cântece!" "Am trecut odată prin spatele scenei (eram îmbrăcat miliţian), şi m-a luat la bătaie că de ce am trecut p-acolo? Şi doar pe-acolo treceau toţi, chiar trecuse unu înaintea mea! A dat şi el, am dat şi io... Era un dictator." N-am scris numele pentru că părerile au fost exprimate într-un cadru particular şi trebuia probabil să cer acordul.
Versurile închinate dictatorului parcă erau scrise de acelaşi om - semănau între ele fiindcă din întreg spectrul uman ajungeau, se opreau şi insistau să exploreze o singură faţetă. Tot asa seamănă manelele din cauza tonului plângăcios în care se cere reluarea iubirii după rupturi existenţiale implorandu-se iertarea - o împăcare inutilă-, plus lălăiturile despre o mamă bolnavă sau moartă. A scrie despre sărăcia unui popor, dacă este să aducem o exigenţă, înseamnă “renunţarea la diversitate şi limitarea, cum zice Ruşeţeanu, la deformările naturale ale intelectului care ajunge să recepţioneze lumea cu ochelari de cal”. Fac la fel cumva cu forţa morală? Nu, moralitatea este ceva mult mai larg şi oferă prin sine echilibrele. Adrian Păunescu a criticat şi comunismul şi capitalismul, ceea ce înseamnă că ambele sisteme sunt bune, doar nu se face ce trebuie pentru oameni. Voia să fim conduşi de oameni deştepţi care măcar să ştie vorbi româneşte, dar nu spune cum pot oamenii să trăiască mai bine; graficul este uniform: "că şi-aşa au dus-o prost" (părinţii), înviorările şi zâmbetele sunt doar atunci când se ţine în mâini "suta de lei". Păunescu a vibrat poetic mai mult la ce a văzut în jurul său şi a făcut important scrisul ca acţiune existenţială. Scrisul înnobilează, dar nu te face mai important ca om dacă nu eşti şi în realitate. Păunescu nu a fost un progresist chiar dacă a scris toată viaţa despre săracie, întrucât scrisul său nu a schimbat cu nimic sărăcia, nici măcar nu face acel declic în mintea omului de rând care să-l determine să facă altceva decât să-şi urască aleşii. El doar a plâns pe umerii oamenilor împreună cu aceştia, frumos, dar, în timp ce oamenii erau şi sunt închişi în colivia libertăţii, el era liber şi nu doar fiindcă liber se simţea, libertatea îi era luminată de farul inteligenţei.
Murind Păunescu, mor şi câteva speranţe că s-ar putea schimba ceva înspre “minima dreptate”. Plus aceea de a mă vedea apreciat vreodată de acesta. Minima dreptate ar trebui să fie o mişcare revoluţionară care să dea legi pentru cei mulţi, legi care să ia privilegiul de a sta şi să pună la muncă, numai că cei mulţi n-o pot face fiindcă nu au “minima” inteligenţă necesară.
Cuşca omenirii este controlată straniu de inteligenţi. Prin revoluţie îi poţi da jos pe unii, dar vor veni alţii mai ahtiaţi pentru a avea necuvenit. Păunescu a urcat în structuri, dar n-a avut puterea decât să se milogească la uşile preaînalţilor decizionali să aibă mărinimia de a face dreptate unuia sau altuia. Dar nu l-am auzit niciodată descriind răspicat cum trebuie să arate o lume. Doar a plâns o bătrână că a murit pentru un pachet de biscuiţi sau l-a ironizat pe atotcunoscutul de la sculărie, Marin ( parcă).
Dacă fiecare intelectual ar proceda la fel, în tumultul unei societăţi care se aşează permanent prin zgâlţâiri care dărâmă încontinuu şi clădeşte ceva nou, trecător la rându-i, proces care duce inevitabil şi la suferinţe, suferinţele ar fi suportabile şi trecătoare fiindcă ar produce reacţii în conştiinţe şi fiecare ar înţelege că trebuie să devină bun la ceva.
Un politician nesuferit era aseară încrâncenat că poporul este prost, că munca ar trebui să-i cuprindă numai pe cei buni. În realitate trebuie să faci calitate cu proştii care, în esenţă nu-s proşti decât dacă li se întunecă mintea. Nici un om nu este prost, ci doar victima unui şuvoi de întâmplări nefericite care l-a prins, l-a strivit, după care s-a abandonat sorţii.

***

Mi-e teamă că-s singurul care se gândeşte la schimbarea lumii prin luarea de la capăt cu oferirea de şanse şi pentru cel mai amărât încât să poată munci pentru sine şi nu pentru alţii. Aşa cum scrie şi în Biblie că va fi, după voia Sa, împărăţia raiului.
Am fost educaţi să ne gândim la noi înşine (eu sunt un scăpat c-am fost de capul meu!), să avem interese proprii şi să luptăm cu aproapele pentru a le obţine. Să te gândeşti la altul a devenit o preocupare tâmpită.
Am văzut un film cu un sport: intrau într-o arena rotundă 2 echipe şi se alergau pe rotile şi motociclete după o minge şi se scoteau din joc prin răniri corporale, chiar ucidere. Arena avea un învingător: Jonathan. Acesta se lupta întotdeauna cu ultimul adversar. Sportul voia să dezvolte capacităţi umane de a supravieţui ca echipă, dar, rămânând totdeauna unul, se demonstra că nu există "noi".
Promovarea trăirii nu după principii este un joc asemănător, decât că, de data asta, există o echipă invizibilă totdeauna câştigătoare fiindcă se solidarizează instinctiv prin cinism şi apartenenţă la avuţie. Oamenii buni, dacă ar deveni o echipă, ar putea face un joc elegant în arena societăţii în care pierdanţii să nu fie niciodată răpuşi de-un aproape.
În alt film (privesc şi eu noaptea din când în când) mâna dreaptă a şefului unui stat discuta despre ridicarea unei clădiri uriaşe. "În cât timp e gata?", întrebau cei cu banii. "În 8 luni, dacă nu avem grijă de muncă, şi-n 5 ani altfel". În 8 luni era şi preţul mai atractiv. Cel puternic alege să-şi bată joc de om. Cu robii s-au ridicat construcţiile ce definesc civilizaţia, cu flămânzi nevoiţi să-şi pună singuri hamul în jurul gătului pentru a avea cu ce-şi hrăni familia. Unde altundeva puteau ei să se ducă? Omul ar trebui să aibă unde se-ntoarce, acasa moştenită prin actul creaţiei - pământ pe care-l poate abandona un timp, el sau copiii lui, însă trebuia prevăzut prin lege să nu poată fi înstrăinat.
Învăţ săracii să-şi răscumpere pământul, dar greutatea muncii acestuia, perspectiva hămesirii prin arderea Soarelui şi aplecăciune veşnică, plus riscul calamităţilor prin secetă, viscol, tornadă, cutremur... este descurajantă încât nu le mai pasă dacă-s robi la ei sau la altul. "Pământ? mi se strigă, am căţiva metri-n fundu' curţii, ţi-l dau gratis, munceşte-l tu. Ia-l, mă, şi lasă-mă-n Dumnezeu’ mamii!"
5 metri nu-i 1 hectar! Un american lucrează singur 15 hectare. Cu utilaje, da, însă utilajul vine şi el, cu răbdare, muncă şi tutun.
Câteodată îmi doresc să iasă şi Dumnezeu la pensie. Poate fiindcă sunt prea disperat că nu pot convinge măcar un om să mi se alăture. Mi se spune: ”Ai dreptate, dar nu poţi să faci nimic!”
Dacă omul nu s-ar mai baza că face altcineva dreptate pentru el, poate s-ar cârmi din împietrire.
Iar dacă sărăcirea globală chiar este dreptatea Marelui Creator, cel care vede totul de sus (are viziune de ansamblu) şi a făcut ca viul să se hrănească din sudoarea palmelor, înseamnă că ştie El ceva.
Totuşi mă gândesc la cum ar arăta lumea altfel... Trebuie să se gândească şi la asta cineva, nu?

***
Am fost aruncat în astă lume să întâlnesc nişte oameni.De aceea, când îţi întind mâna, te cotrobăi să văd dacă eşti cel pe care îl caut. Şi nu eşti, niciodată nu eşti.
Vântur aceste litere-n palme uimit de simfonia atingerii. Câteva cuvinte care încap într-un rând mă aşteaptă la o fereastră pe jumătate-ntristată după s-au târât spre lume ca şarpele spre aburii de lapte şi s-au hrănit cu firimituri din ce au văzut.
Gândurile-mi izvorăsc din caierul existenţei, devin un fir lung ce mă sfredeleşte nevăzut şi-mpreună cu celelalte-şi fac lăcaş de apărare pentru când va fi potop. Cele de ură împreuna cu cele cristice nasc rotunjoare vorbuliţe de piatră, tocmai bune de aruncat în semeni si vorbicele de lut prin care visele vor ţâşni în real. Sunt gânduri care au depus jurământ de credinţă, lăsaţi-le să trăiască.
Îmi lipseşte ultima învăţătură cu care să mă pot întoarce. Şi purul om care să poată duce în pumni litere scânteietoare.

***
Nu trebuia decât să fim omenoşi, să iubim aproapele, iar cel care căpăta posibilităţi să-l fi ajutat pe Dumnezeu având grijă de semeni.
Cei buni, credincioşii, au spus, au arătat calea. Spunând există şansa unei schimbări prin alegerile din răspântiile pe care le întâlnim. Dumnezeu a dat omului cel mai frumos dar: dreptul de a alege. Unii cred că tot El alege pentru om. Eu nu cred că şi-a retras darul, ba chiar ne înzestrează la naşteri cu haruri, iar când cerem, încă mai dăruieşte, dacă merităm. Are grijă ca orice mamă să-şi poată alăpta pruncul, ca orice om ce moare să fie însoţit de un regret, ca oricine doreşte ceva cu ardoare să i se-ndeplinească măcar în vis.
Oricine vrea să ajungă la El, va ajunge.

***
Am fost invitat la şezătoarea muzicală "Un alt fel de muzică, la obârşii". Am ascultat cu sufletul la gură copiii şi instrumentele păstrate, probabil, la icoane şi tocite de mâinile care le-au strâns la piept cine ştie câte vieţi. M-a impresionat o copilă care avea calmul să-i aducă ea aminte bunicii cuvintele pierdute în întunecimea anilor.
Am primit frântura unei radiografii a începuturilor din care am înţeles nu numai cum se cânta, ci şi ce spuneau stihurile din vechime. Voiam să ştiu dacă poporul român îşi exprima durerea nu numai prin balade haiduceşti, ci acuzând direct pe cei care o provocau.
Mesajele transmise prin bătrânii care au urcat cu mare greutate treptele scenei, din păcate, sunt... cuminţi: românul mulţumea lui Dumnezeu că era fericit c-a muncit zi şi noapte, "să nu zică orişicine/ c-a trăit degeaba-n lume", ori era hotărât să stea deoparte chiar dacă ţara ar lua foc, fiindcă "Lume, am trecut prin tine/ şi nu mi-ai făcut nici un bine".

***
Într-un film cineva a zis: "Nu poţi fi liber dacă nu suntem toţi liberi". Parafrazând, aş adăuga: "Nu poţi fi bogat dacă noi toţi suntem săraci". Alt film: "Mi se cere permanent să-mi salvez sufletul, dar eu, când mă spăl, încep cu… picioarele!". Şi altul: „Lumea trebuie s-o priveşti cu ochii întredeschişi, să nu te îngrozeşti de ce vezi.”

***
Am văzut un bivol care nu mai ştia dacă specia lui mai poate zbura. Stătea aşa, ca o stâncă sub un salcâm înflorit într-o ultimă toamnă. Nu putea nici să cadă, doar coada-i dădea de gol gândurile. Şi-au venit nişte hiene pătate - nu lei-, au strâns cercul câte puţin şi l-au prins de unde se moare. Gemând surd, coarnele lui nu s-au mai împotrivit colţilor... Târziu lumina cerului a lăsat să se vadă celălalt capăt al lumii.
Am ajuns să mă bucur când nu simt inima zbătându-se, după ce m-am acuzat în dese rânduri că nu simt îndeajuns pentru a înţelege ce trebuie. La 5 dimineaţa, când corpul este fără apărare, dacă inima-şi iese din fire, se cam dă colţu'. Neagra oră 5, precum femeia, este patul fără scăpare.
De la un timp la 5 fix mă trezesc. Cel Înalt mă împinge, mă trage spre hău ori mă face atent că am şi pământiceasca datorie să-mi trăiesc una după alta clipele. Iată-le cum se rup din carnea vazdulului sperând, ca fulgii de nea, să mi se aşeze în palme! Ştiu: încă mă risipesc înspre ceilalţi cu datoria de a ajunge la ei (cumva pentru a-i stăpâni ori condamna la ingoranţă?) Norocul oamenilor a fost că i-am dovedit mai mereu vinovaţi, chiar i-am prins desenând liniuţele două, semn că le este egal ce se-ntâmplă cu omul.
Trăirea curată am descoperit-o când mă ţineam cu natura de gânduri îmbibându-i miesmele (să nu uit mâine să pun ţărână pe limbă), ori priveam câtele mă-nconjurau descoperind rezerve cu opusul urii, neatinse chiar; dar nu le-am lăsat să se-apropie, m-am tot amânat...
Am fost trăitor cu oamenii acestui timp, şi voi renaşte cândva, poate cu trupul atunci voi hrăni, ori voi îmboboci la fereastră, poate voi încerca iarăşi şi iarăşi să schimb ori să duc mai departe cu inima.

***
Respirăm care cum apucă, cu sâmburi cu tot, ca pe cireşe.
A trecut un sezon grădinicol şi nu ştiu dacă am învaţat să controlez fenomenul vegetativ. Plantele pornesc în faţa mea în viaţă cu entuziasm şi mor pe nesimţitelea. În zadar le-am dat pământ fertil şi adăpost, le omoară gângăniile. Am citit că trebuie fler să le uzi, iar fler n-am avut niciodată. La farmacie nu se găseşte!

***
Când am urcat la ea am văzut c-avea alîturi un cocoloş alb cu două urechiuşe privindu-mă temător după un fir de iarbă. Pe urmă ţop-ţop, a fugit. Alba se făcea că nu mă vede, dar cu coada ochiului... îşi zicea: te-am păcălit, recunoaşte că nu mă credeai în stare, recunoaşte?

***
Sunt îngenuncheat de o forţă care nu se arată. Nu-mi reuşesc nici acţiunile simple, cum ar fi creşterea unei păsari sau obţinerea unei culturi vegetale. Parcă ceva se întâmplă dincolo de reacţia chimică a elementelor puse în eprubetă. Ori îmi trebuie ani să învăţ ce şi cum.
Azi a plouat şi mi-a spălat cimentul crud pensulat pe pereţii bazinului la care muncesc de 6 luni. Am căutat de muncă şi oraşul nu oferă nici o speranţă.
După spusele unui actor, viaţa este o înşelătorie. Nu-mi rămâne decât să mă abandonez timpului care, în curând, se va măsura cu voce tare.

***
Intre o dimineaţă şi alta - cu ieşire de siguranţă tot mai rar braţele Anei, ruginesc odată cu strugurii. Ii spun că mi-e greu, dar n-avem loc în aceeaşi călătorie cu visul! Am trasat peste tot culoare imaginare, udăm pe furiş floarea lui fiecare, între noi distanţa iar se prelinge (Ce catastrofă ar fi dacă ne-am atinge?) Şi bolborosim, ca - dimineaţa- apa prin ţevi :
- Tu cine eşti ?
- De ce mă întrebi?
Ne-am trezit aşa cu ochelari de cal amândoi, poţi întoarce de-acum şi căruţa–ntre noi...
Când voi ajunge la Dumnezeu o să-mi dau drumul de-acolo,
de Sus...

***
Pe stradă m-am întâlnit cu Costică. "Unii încearcă o viaţă să aibă un pic de trăire adevarată – mi-a spus - şi nu se ştie dacă au parte de ea. Noi am trăit milioane de bucurii rezultate din munca noastră. Că au apucat-o pe calea banului, înţeleg, dar... au obţinut ei ceva deosebit? Sunt ca şi noi, bieţii, unii au ajuns chiar mai rău. Nu facem altceva decât să continuăm la infinit să ne batem joc unii de alţii..."

***
Un profesor mă încuraja cândva: "Uite, priveşti doi oameni aparent egali. Note bune la şcoală, îmbrăcaţi decent, cultivaţi, creatori... Ei bine, nu sunt egali. Căştigător este cel care a parcurs drumul mai lung. Nu uita, tu te-ai ridicat de cel mai de jos şi, dacă vei urca un metru, « egalii » tăi..." N-am urcat nici cât o unghie, domnule Profesor. Nu observ decât aceleaşi duminici desculţe pe care tot calc...

***
E o zi bună să faci o cruce de frumuseţe în care să picuri câteva nădejdi legate bine la gură, să se prefacă-n lapte până la culesul firelor albe... După un semn ce nu vine capul întorc. Se va ivi o ocazie, mereu se ivesc. Nimic nu este cum pare. Mi-e suficient că eu ştiu. Sufocătoare viaţă, de ce-am mai evoluat de la alergare la mers? Tac, tic-tac, parcă aud, încearcă să plusezi, întotdeauna o dorinţă mai ai...

***
G. de la gânduri –
un semn foarte mic
pe dinăuntru.
De vis purtătoare, se furişează clipa cu picioarele strânse prin spaţiul îngust al grădinii amar ca un cotor de castravete. “Hai, mă îndeamnă, închide ochii şi, hai! Acum trebuie încercată starea de fericire - cine-i atins, atins rămâne.”
Haili? Hailo! Se tot joacă de-aseară. Doamne, ai terminat? Ieşi de-acolo!
Nu trupul acesta mă doare, ci... sus.
Şi mai sus!
Nu pot s-adorm ca şi când nimic n-am văzut. Cuvântul mă găseşte mereu. Deşi arătăm diferit, avem aceeaşi părere. Ne sugem lichidele şi-alunecăm împreună ca nişte navetişti la serviciu. Dacă fugi, liber se cheamă? Poetul e liber cât s-ajungă la Poezia lui - Veneţia iubirii. Aici a căzut un înger care mucărea umbre. Acolo, pe cer, doar zâmbete cu dinţii căzuţi. Toamna-şi face întorsura şerpoasă după inima mea, vântuie frunzele ce m-au aşteptat. Pe vârful copacilor dorinţele ceferesc în zadar. Trecerea de pietoni s-a diluat până spre apus. Toată lumea trădează cu gândul…!
Nu există toamnă cu care să fugi.

***
Încă străbat ziua cu verdele dogorind sub tălpi. La capătul ei se află intrarea din vis. Las între tei clopotniţa veche şi urc ostenit treptele râpei săpate pentru mine de Buna. Nu zăresc firul de fum ce-şi făcea loc mai întâi prin salcâmi. Cu privirea sărut bălării năpădite pe cale şi-un căţel cu care mă privesc pe sub gard. Apoi privim împreună o cobiliţă adusă de umeri şi–un tub măcinat, încă bun pentru streşini. Ah, dacă privirea n-ar mai putea să ucidă!
Dacă i-aş cinsti pe toţi după merit, i-aş biciui. Când nu-ţi poţi permite să ţipi înveţi o mulţime de lucruri. Trebuie să mărturisesc: înnebunesc şi nimeni nu-şi dă seama
… de ce am eu neapărată nevoie.

***
Am urmărit limbajul unui poet interesant (GAP) şi am notat câteva cuvinte: aeroînvingereasfârcuită, albabatere, albastroamea, avanti-ează, balansoreală, buzunăroasa, ceasornicărirea, a ceferi, a curcubeia, dansuloînvârtirea, drăgostoirea, dumnezeist, e-tă-că, ferăstruit, flăcăroasa, fumoalinarea, ghiococuibărirea, începutoterminarea, îndoisingurarea, neîngenunchetoareoamea, netrecândpelângămineamea, noptomîngâierea, perfuzotransfuzosperarea, transparencioasă.

***
Fereastra emite acelaşi program: Tăcerea – legea vieţii. Dar eu nu mai am atâta!
Ninge pe cont propriu peste caietele mele şi peste toate imaginile dintre priviri. Gerul tocmai mi-a ucis 47 de mâini întinse. Şi nu mai sunt locuri la cimitire, or să-i îngroape–n picioare! Spre lume am de-ntins un pic de Univers şi nu mai nimeresc să tac. Ce-adună inima, scade mereu ţurţureaua de minte, ia asupra ei tot. Spre disperarea pietrelor, sticla culcuşului de unde complic lumea înfloreşte spectaculos în ritmul darabanei copacilor. Aşa că iau notiţe în fugă (Odat-am legat un boboc de crin cu o aţă, şi de-atunci intru-n grădină doar pe furiş!) Dacă dau clic am legătura cu exi(s)t- ultima scăpare. Am fost atras întotdeauna de limita imposibilului pentru a-mi înţelege drumul. Şi am căutat cuvântul, cel îndelung şi cu migală şlefuit, cuvântul vânat după îndelungă pândă, cel pretendent la valoare, care apare/este adus în circuitul artistic de la o limită sau dincolo de ea. Una dintre limite este semnul fotografic. Visam un obiectiv să surprind excrescenţele gerului. Când cristalizările pe suprafaţa interioară a ferestrei mi-au sugerat chipuri, am bănuit că era efortul dincolo-ului de a apărea în real pentru a se înfăţişa ochiului ca everest existenţial. La fel cum subconştientul luptă pentru înflorire/concretizare/împlinire. Privind grafia gheţii, apoi a lemnului, pietrei şi a oriundelui, am receptat portrete/drame aflate într-un spaţiu al afirmării, ce-au avut şansa spunerii, dar care au fost copleşite de rapiditatea trecerii. Parca erau într-un trafic al lumilor fel de fel, cum sunt filele cărţii date peste cap de rafalele vântului şi, într-o clipă, într-o singură clipită, scânteiază precum jarul ce moare nesusţinut de trosnindele crengi şi când o adiere de vânt reînvie speranţa de viaţă. Văd cum dumnezeiescul se topeşte în încremenirea chipurilor, văd cu ochii cu care mă văd ele, simt sugrumarea şi nu pot nimic întreprinde. Doar să dau clic după clic. Prelungesc gândul şi-ncep să cred că nu doar cel înzestrat cu raţiune este unic creator. Că tot ce este în mişcare, lemnul, lutul şi piatra sunt adevăraţi maeştri. Omul suferă transformări mai degrabă înspre animal, şi-ncep a crede că este cauza raţiunii, că a primit darul fără să-l merite. Poate este o lege universală care face ca transformările să culmineze artistic căpătând chipul omului?
Locurile seamănă cu noi. Sunt unele în care şi cu care întotdeauna se întâmplă artisticul. Şi mă sperii când nu mă regăsesc ori nu înţeleg, ştiu că-n metrul meu pătrat de supravieţuire se întâmplă ceva în afara recepţiei mele şi sufăr când nu sunt pregătit să aflu ori să primesc.

***
Gândurile pentru supravieţuire se sfâşie între ele… Cele de dragoste se lasă spălate de rouă sub zidul ce desparte copacii în două. Câte Singurătăţi mai aveţi de trecut, câte? De n-aţi fi voi ar mai fi cum ar fi!

***
M-aplec iarăşi şi iarăşi spre rana nevăzutelor pentru a răpi frumuseţi. Ce parşiv sunt, în loc să plâng pe umărul copacilor, în loc să suflu abur peste ale lor răni, să stau cu ei până le trece sângerarea, îi fur şi-i las în urmă!


***
Copacul din faţa casei se prelinge în sus neadevărat ca o poezie despre copaci. Mai toate frunzele i s-au aruncat peste zid, şi s -au împrumutat ţărânii de tot, n-au vrut să-l urmeze… Când nu ştii câte trebuia să aibă, nici nu te deranjează prea mult.

***
Azi dimineaţă am condus-o pe Denisa la aeroport. Cu ocazia asta am mai văzut şi eu lumea (şi m-am îngrozit!) La plecare mi-a spus următoarea parabolă: un om sărman mergea pe malul unei ape şi-a observat încă două urme paralele cu ale sale, urme ce-l însoţeau pe nisip. Şi a ştiut că e Dumnezeu, că era cu el tot timpul. Intotdeauna urmele îl însoţeau. Dar viaţa îi era din ce în ce mai grea. Intr-o zi s-a speriat când a văzut că pe nisip se imprimau doar o pereche de paşi. Şi a strigat disperat: «Doamne, unde eşti, m-ai părăsit?» Şi-atunci Dumnezeu i-a răspuns: «Nu, te duc în braţe!»

***
Pietrele, visele, toate se-nmulţesc fără voie... Le-aş putea strivi cu călcâiul, le-aş putea vinde pe o pălărie de tablă.
Nu-ncercaţi să ucide-i visele - asemeni peştelui din mare, totdeauna mai rămâne ceva…
http://t0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcTYETDTzDvqWx1SMtzH5XD3npfOZq0y1Vm51PIHgzv6GiLAv70W


Niciun comentariu: