A apărut o eroare în acest obiect gadget

luni, 4 aprilie 2011

MANIPULAREA PRIN CREDINTA

Moto: «De câte ori te pot ucide? În cartea lui Bradbury cărţile
erau arse, în lumea ta oamenii sunt ucişi. Gândul e ars.
Iar scrumul e prizat confortabil de o societate cretină şi
satisfăcută de propria imbecilizare. Nici nu îi
deranjează atât de mult că ştii semnele, că poţi scrie şi
că scrii. Că poţi citi. Cică te încăpăţânezi, că te-ai
încăpăţânat să fii altfel. Că ai refuzat să devii ca
ei.”(Daniel Octavian)



Răfoiesc povestirea "Piciorul de lemn" (autor S.R.) în care un preot "a fost îndrumat” să stea de vorbă cu un schilodit de război care avea nişte nelămuriri:
«- Dacă suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Lui, înseamnă oare că răutatea noastră o avem... ?
«- Opreşte-te. Gândurile şi cuvintele au în ele, odată formulate, puteri deosebit de mari!»
Aşadar de teama judecării sau înfăptuirii Îndrumaţii ne îngrădesc libertatea cu dogme, ca nici să nu mai îndrăznim a gândi. Doar americanul nu-şi înjură guvernul, ci salută respectuos... steagul, nu?
Preotul explică simplului şi cutezantului om: «Răutatea şi fărădelegile sunt ferestrele prin care oamenii vor să fie ceea ce sunt de fapt." Dar omul nu tot astfel gândea? Tocmai începuse să spună: «Dacă suntem făcuţii... » Răutatea i se părea a fi un element dumnezleev, că dacă nu exista, nici nu se pomenea! Dar popa observă tăios: «Omul actual este imaginea adevăratei condiţii în care am ajuns.». Deci şi Înalt prea sfinţia ta! Şi care este soluţia? «Omul ar trebui să fie mult mai bun şi mai îngăduitor». Care om, de pe oricare treaptă socială sau numai... cel de jos? Şi ce se-ntâmplă când cel puternic se înfierbântă, când de milioane de ani fierb dracii-n el? Care poate fi cadrul funcţional astfel ca a fi "bun şi îngăduitor" să devină o sfântă normalitate şi ce ar trebui întreprins ca acest lucru să se întâmple de mâine, ţinând cont că pământul are miliarde de oameni? «Ar trebui» zice popa. De milioane de ani acest ar trebui devine tot mai îndepărtat.
Suferinţa groaznică îndurată pe timpul vieţii culminată cu moartea par a fi căile de salvare ale sufletului. Înseamnă că cel care omoară prin înfometare sau te aduce în stare să-ţi curmi zilele, dacă nu–ţi pune-ntre timp arcanul de gât, se numeşte... salvator? Halal! O scutire în fapt a suferinţei ar fi accesarea condiţiei de sfânt, ceea ce este imposibil. Rămân celelalte trepte ale podiumului înălţării, posibilele accesări datorate relativului acestora: Destuldesfânt sau Aproximativsfânt.
Suferinţa este şi calea prin care tot omul se poate gândi la Creator şi poate înţelege profunzimea faptelor Acestuia, cum să excluzi gândirea?
Într-o lume în care fierberea este creată de marile spirite, cei blânzi şi paşnici - veşnicii suferinzi – sunt de două ori victime. Odată prin îngenunchiere liberă, apoi supunându-se celui înfierbântat - conducatorului viu, imediat, care te obligă să trăieşti ca supus lui şi care-ţi vrea sacrificat şi sufletul şi trupul la un loc.
Omul fără picior încearcă să înţeleagă: înseamnă că războiul a fost (şi este!) voinţa Lui! Iar preotul îi explică: «Voinţa Lui este împletită cu voinţa noastră!» Iată biciul împletit în trei: o suviţă de voinţă divină, cealaltă a celui puternic şi ultima a bietului trăitor. „Ca un Tată al nostru, primeşte de la noi semnele şi ne trimite acele răspunsuri pe care le merităm.» Ce fel de răspunsuri, cumva tot semne? Iar cel care le înţelege (ori pretinde) nu cumva devine a patra funie împletitoare în jurul simplului om, un fel de şarpe uriaş care sugrumă de gat Laocoonii, de-a valma?
În aceste timpuri care se vor de înălţare spirituală prin primirea şi transmiterea de energii purificatoare, preotul îşi face simţită prezenţa. Spune că a fost îndrumat să intre şi să stea o oră de vorbă cu un om. Chiar să fie cel îndrumat? Să ne dumirim citind mai departe: «Neînţelegând legile cele mai importante ale desfăşurării faptelor” (Aşadar este obligatoriu să înţelegi, şi cum altfel decât gândind? dacă vrei să fii un bun şi îngăduitor. A fi astfel, înseamnă în fond a deveni un fel de călugăr. Dar călugarii au voinţele înfrânte şi trăiesc în voia domnului. După ce ţi-ai înfrânt voinţele este absurd să pretinzi altcuiva să-ţi semene. Este chiar absurd să mai înţelegi lumea pământească! A face exerciţiul de înţelegere presupune să ieşi din starea de îngenunchiere şi să ai o reacţie practică. Dacă omul a fost înzestrat cu gândire normal este să se şi înfierbânte prin ea.) „oamenii folosesc libertatea dată de Creator în scopul urcării spre bine tocmai invers, alergând spre rău. Atunci când relele se strâng, şi sunt multe, când atârnă greu şi apasă pământul, ele sunt azvârlite în neant. Această eliberare este grea şi dureroasă. Când ţi s-a retezat piciorul, odată cu el s-a pierdut şi o mică parte din urgia acumulată prin păcatele oamenilor.» Deci răul se strânge şi apasă pământul şi, când nu se mai poate, se produce suferinţa în masă, moartea în masă. Comandată de sus. Iar pământul se uşurează. Adică se-nvârte mai departe fără probleme. Până la urmă problema universului se rezumă la învârtirea cât mai liberă a astrelor, indiferent de ce simt şi gândesc oamenii. Iar dacă aceştia nu gândesc şi suferă cu toţii în numele bunătăţii şi toleranţei, lui Dumnezeu îi este cel mai bine? Deci Dumnezeu tinde să lenevească! Atunci când nu mai are ce împleti, toatele sunt acolo, ca o piatră gânditoare cu formă de om cu tâmplele sprijinite în pumni. Dumnezeu vrea supunere universală? Înseamnă că este un dictator frustrat că nu are destulă putere să controleze fiinţa care produce fierbere cu sine şi cu ceilalţi! Deci omul trebuie să stea în pătrăţica lui de gresie, în genunchi să stea, şi să devină sfânt cât mai repede, un sfânt bun si tolerant. Sfânt pentru sine însuşi şi tolerant cu cei din jur. Dar ce ne facem când, din cauza toleranţei, se ajunge la clocot şi te trezeşti vânat cu arcanul de hingherii sistemului şi îmbrâncit în tranşee? Cu arma în mână? Când, în numele unui ideal de apăsare a unui om, idei sau pătrăţică de ţară, eşti pus în situaţia limită: dacă nu ucizi, eşti ucis? Când astfel viaţa devine una cu ideea de viaţă. Omul se apără de om în numele omului, iar aici se ajunge când alesul conducător a decis iar Dumnezeu şi-a împletit voiţa cu a lui.
Împletirea (aşa zis) sfântă a fost şi rămâne prin voinţa îndrumaţilor un ştreang pentru a pierde omul rămânând ideea că sufletul acestuia se va salva, urcându-se undeva probabil pentru o altă pierdere.
În numele unui suflet se sacrifică trupuri. Aşa cum aceleaşi trupuri sunt sacrificate în numele unor idei. Adică ale unor gânduri. Care gânduri, odată formulate, au în ele puteri deosebit de mari. Dacă ai folosit cuvântul ajungi la pierzanie. Preotul care a fost îndrumat să intre şi să stea de vorbă spune cuvinte care distrug deoarece, am aflat, cuvântul nu este bun.
Totuşi preotul, om şi el, gândeşte: «Ar fi fost simplu, dar neconvingător să-i spună: „aşa a fost să fie” sau « cine poate dezlega şi înţelege faptele sau lucrarea domnului? » Opaa ??! Cum « cine poate înţelege?»
Oameni buni, suntem îndrumaţi să înţelegem că este un folos să suferi cât timp trăieşti fiindcă astfel îţi salvezi sufletul, că doar moartea este importantă, respectiv câştigul căpătat în acel moment, dacă mori iubind şi nu hulind pe Dumnezeu... Dar suferinţa provocată de sărăcie nu ajută cu nimic, ba chiar este un păcat! Chiar dacă tot timpul ai fost bun şi îngăduitor.
În războaie au murit zeci de milioane de oameni şi fiecare a avut un criminal care l-a ucis. Deci avem acum pe pământ milioane de ucigaşi. Cum de ne ţine El pe toţi, pe toţi aceştia care am ucis încălcând porunca Lui? Ne spune popa: „El aşteaptă să se ivească remuşcarea fiecăruia. Dumneata ai linişte, zici că ţi-ai făcut datoria. Dar păcatele se fac cu voie sau fără voie, ştiute sau neştiute. Şi nu se iartă uşor. De ce judeci dumneata pe cei mari, pe cei asezaţi acolo sus de cel care este stăpânul nostru? De câte ori ţi-ai cerut iertare sufletelor celor ucişi? În faţa judecătorului vei da socoteală de ura nutrită pentru cei ucişi... Tu sufletul să ţi-l cureţi, să arunci de deasupra ta vina şi păcatul care te apasă. Suflet şi spirit, atât rămâi după moarte. Felul în care ele sunt luminate, asta contează.” "De ce a lăsat Dumnezeu razboiul?» întreabă cel şchiop. «A fost alegerea oamenilor. Oferta cea mai generoasă, pacea, nu a convins spiritele înfierbântate, s-a ales războiul... »
Deci suntem vinovaţi că ne-am supus executând ordinul de ucidere al aproapelui, vinovaţi că am permis să se înfierbânte spiritele aproapelui de-a ales războiul. Dar şi dacă-i judecăm pe cei «aşezaţi acolo sus de cel care este stăpanul nostru»!
Miroase a spălare de creier. Cred că omul trebuie să fie bun şi îngăduitor cu aproapele dacă greşeala acestuia merită iertată. Şi merită iertată daca a greşit prima oară şi recunoaşte, se căieşte şi face ceva pentru a o îndrepta. Dar să se ridice din îngenunchiere şi să stârpească din rădăcină pe cel care greşeşte repetat şi cu voie. Dacă nu poate să facă nimic, răul trebuie măcar izolat.

Niciun comentariu: