Sufăr ca un câine. Trebuie.
Este ceea ce am învăţat, ceea ce
ştiu să fac cel mai bine.
Şpilul este să nu mă vaiet. Şpilul
stă în a plânge fără să mă plâng.
Totul e să ascund.
În definitiv, se moare zilnic şi, uneori,
de mai multe ori pe zi. La capăt mă întreb de unde
Dumnezeu am atâtea piei de lăsat în urmă şi
atâtea piepturi în care se prăbuşesc
atâtea oglinzi şi sângele, cu inima-n cârcă,
trece imperturbabil pe lângă şi
sunt încă aici.
Eşti încă aici. Apoi guguştiucul
virează către castan şi
se ascunde pe-o cracă.
Alte înaripate ciripesc, fac atmosferă.
Gândurile se pierd căutându-mă, iar
eu mă găsesc pe un biet monitor,
boldată, ca şi cum puterea
e o chestie de opţiune, ca şi cum
degetul poate decide ceva.
Aiurez pentru că trăiesc.
Asta se-ntâmplă continuu şi
mecanismul e năucitor.
Un fel de motociclist, precum
cel primit în copilărie, pe care-l ridic
de pe jos, îl întorc pe toate părţile -
nu are nici cheiţă, nici baterii -, îl aşez
la loc pe podea şi el dă iarăşi ture
şi iarăşi şi iarăşi întruna.
Nimic nu-l opreşte.
Ceva nevăzut mă ţine-n mişcare.
Ceva ce-am simţit şi caut mereu.
Ştiu că n-am nicio şansă. Trebuie
ajuns atât de adânc, dar atât de adânc,
încât oricine să creadă că
nu de mine e vorba.
Să nu mai existe, pe urmă,
decât înaltul. Ceva complicat.
Altminteri, fumul ţigării urcă uşor,
se face nimb deasupra statuii imaginare.
Dar ştiu exact ce scrie pe soclu:
s-a născut, a iubit, a murit.
Fără date. Piatra e o certitudine îndeajuns.
Există oricând posibilitatea
unui refugiu, a unei minciuni.
Ceva emoţie oferită cuiva pentru care
eşti doar un nume - pornografie.
Anulezi spaţiul propriu, faci unul
la care oricine să aibă acces.
Scamatorie, pe fond. Creier
prefăcându-se că e suflet şamd, astfel
încât să te minţi că dincolo
de monitor este ieşirea
din singurătate.
Că acolo stă o mână întinsă,
concepută special şi
expres să nu cazi.
Iată, prin tu mă îndepărtez, iarăşi,
de eu, ştiind că un câine nu
poate să rupă pisica în două.
Ironia nu salvează nimic.
Mă numesc Mădălina cu m de la
moarte şi cred că întocmai ca ea,
iubirea se hrăneşte cu oameni ce
se uită în ceilalţi şi aşteaptă prin ei.
Închid ochii. Celelalte nume
se dau jos de pe cruci şi
merg tăcut spre ieşire.
În urma lor, bula de praf se
face mai mare, cumva liniştită.
Este ceea ce am învăţat, ceea ce
ştiu să fac cel mai bine.
Şpilul este să nu mă vaiet. Şpilul
stă în a plânge fără să mă plâng.
Totul e să ascund.
În definitiv, se moare zilnic şi, uneori,
de mai multe ori pe zi. La capăt mă întreb de unde
Dumnezeu am atâtea piei de lăsat în urmă şi
atâtea piepturi în care se prăbuşesc
atâtea oglinzi şi sângele, cu inima-n cârcă,
trece imperturbabil pe lângă şi
sunt încă aici.
Eşti încă aici. Apoi guguştiucul
virează către castan şi
se ascunde pe-o cracă.
Alte înaripate ciripesc, fac atmosferă.
Gândurile se pierd căutându-mă, iar
eu mă găsesc pe un biet monitor,
boldată, ca şi cum puterea
e o chestie de opţiune, ca şi cum
degetul poate decide ceva.
Aiurez pentru că trăiesc.
Asta se-ntâmplă continuu şi
mecanismul e năucitor.
Un fel de motociclist, precum
cel primit în copilărie, pe care-l ridic
de pe jos, îl întorc pe toate părţile -
nu are nici cheiţă, nici baterii -, îl aşez
la loc pe podea şi el dă iarăşi ture
şi iarăşi şi iarăşi întruna.
Nimic nu-l opreşte.
Ceva nevăzut mă ţine-n mişcare.
Ceva ce-am simţit şi caut mereu.
Ştiu că n-am nicio şansă. Trebuie
ajuns atât de adânc, dar atât de adânc,
încât oricine să creadă că
nu de mine e vorba.
Să nu mai existe, pe urmă,
decât înaltul. Ceva complicat.
Altminteri, fumul ţigării urcă uşor,
se face nimb deasupra statuii imaginare.
Dar ştiu exact ce scrie pe soclu:
s-a născut, a iubit, a murit.
Fără date. Piatra e o certitudine îndeajuns.
Există oricând posibilitatea
unui refugiu, a unei minciuni.
Ceva emoţie oferită cuiva pentru care
eşti doar un nume - pornografie.
Anulezi spaţiul propriu, faci unul
la care oricine să aibă acces.
Scamatorie, pe fond. Creier
prefăcându-se că e suflet şamd, astfel
încât să te minţi că dincolo
de monitor este ieşirea
din singurătate.
Că acolo stă o mână întinsă,
concepută special şi
expres să nu cazi.
Iată, prin tu mă îndepărtez, iarăşi,
de eu, ştiind că un câine nu
poate să rupă pisica în două.
Ironia nu salvează nimic.
Mă numesc Mădălina cu m de la
moarte şi cred că întocmai ca ea,
iubirea se hrăneşte cu oameni ce
se uită în ceilalţi şi aşteaptă prin ei.
Închid ochii. Celelalte nume
se dau jos de pe cruci şi
merg tăcut spre ieşire.
În urma lor, bula de praf se
face mai mare, cumva liniştită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu