Cu gandul la moarte , cu trupul obosit si cu sufletul pustiu
Un titlu dur la acest articol, un complex de sentimente care te poate nenoroci. Tot incerc sa ma bat cu pumnii in piept ca sunt plin de optimism, ca sunt plin de incredere in cei din jurul meu, ca sunt mereu cu zambetul pe buze si adevarul este ca, in majoritatea timpului, sunt sau incerc sa fiu asa, dar au fost, sunt si, mai mult ca sigur, vor mai fi momente in care am spus: gata nu mai pot! Sau intrebari ca : "De ce eu, Doamne? Pana cand, Doamne?" Nu sunt eu un mare trecator prin viata, am 24 de ani, nu am trait greutatiile comunismului sau ale nu stiu carui razboi mondial, dar fiecare om din aceasta lume are probleme care sunt marcante pentru dezvoltarea proprie.
Ma cam satur sa ma ridic sa ma sterg de praf si sa fac iarasi primi pasii spre o noua destinatie, nu pot spune ca m-am gandit vreodata la moarte in contextul sinuciderii, dar m-am intrebat de multe ori cum ar fi daca eu nu as mai exista, de multe ori am obosit sa alerg dupa vise, dupa sperante, dupa oameni care m-au dezamagit. Iar sufletul, am avut momente care se potrivea perfect versurilor lui Vescan: ” dintre pahar si suflet nu stiu care e mai gol.” Uneori ma intrebam cat mai rezist sa indur si unde am pierdut sufletul acela pur si inocent din copilarie.
Ei, dar viata te obliga sa mergi mai departe indiferent de problemele pe care le-ai avut sau pe care le ai. Imi aduc aminte mereu de optimismul meu, analizez, ma gandesc si spun: mergem mai departe. Mereu imi spun ca iubesc prea mult viata ca sa ma las doborat.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu