am citit: www.plutacupaparude.wordpress.com

ziua mea de unu mai


Cum nu sunt amatoare de bere şi mititei, am stat frumuşel acasă, am încercat să dau “delete” socializării de pe “facebook” şi să mă bucur de una dintre cele mai minunate două activităţi ale mele: lectura. Cealaltă activitate ţine de un domeniu fuuuuuarte privat. ;)

Reciteam :-) astăzi câteva pagini ale revistei “Discobolul”, mai exact, “Colocviile” publicaţiei ţinute la Alba Iulia în iunie 2006, cu tema “Ce înseamnă să fii scriitor în literatura română contemporană?”.

Amu, io n-am pretenţia că aş fi – încă – scriitoare, aşa că voi reda un citat din lucrarea prezentată de criticul literar Virgil Podoabă:

“Aş porni de la o teză, de la o aşteptare a doi sociologi francezi, Alain Touraine şi Pierre Bourdieu, care au crezut că la căderea comunismului în Europa de est, se va implementa o altă formă de organizare socială decât capitalismul sau comunismul, care fuseseră înainte, o a treia cale, cum au presupus aceşti importanţi gânditori sociologi contemporani. Ei porneau de la premiza că o experienţă atât de puternică cum a fost comunismul în Europa de est, solicită altă soluţie socială şi dacă vreţi culturală, decât cele două care fuseseră exersate. Ori după cum s-a văzut, în virtutea unui mimetism, societăţile din est şi cea românească nu şi-au asumat experienţa comunismului, catastrofa prin care au trecut societăţile respective. Imediat după căderea comunismului, am crezut că literatura română la începutul anilor ’90 va porni de la această premisă, de la asumarea acestei experienţe, mai ales că acum au început masiv depoziţiile celor care populaseră mişcările politice. Am crezut că de aici, literatura română, scriitorii români vor porni de la această experienţă pe care şi-o vor asuma, vor încerca s-o înţeleagă până la capăt şi vor crea o altă literatură pornind de la nişte factori de autenticitate. Or lucrul acesta nu s-a întâmplat. O asemenea speranţă a celor doi sociologi vine şi din partea unui teolog catolic, speranţă care a fost exprimată chiar şi aici, în România, de Marko Ivan Rupnik, care credea că teologia va primi un nou imbold tocmai datorită acestei experienţe a suferinţei cristice pentru foarte mulţi dintre cei care au depus mărturie. Nici în teologie nu s-a întâmplat niciun reviriment. Această experienţă nu a fost însuşită, încât pornind de la ea, să începem o cultură şi o lume nouă. Deci scriitorul român, cu puţine excepţii, a ratat exact sursa prin care putea să aducă ceva nou sub soare (…)”.

Amu, după un asemenea imens citat, sunt convinsă că fără vreo înjurătură nu scap. Ba sunt convinsă că nici nu voi fi citită până la capăt.

Nu o dată m-am întrebat şi eu: “Care este motivul pentru care omenirea pare că a luat-o razna?”. Iar răspunsul mi l-am dat singură: lipsa creativităţii (aici “creativitate”cu rolul de a face faţă schimbărilor). În timp ce economia inventează mereu “sintagme noi”, operaţiuni din ce în ce mai sofisticate, politicul rămâne încremenit în vechile doctrine pe care nici măcar nu le respectă. Oamenii privesc spre aleşii lor aşteptând soluţiile. Aleşii, din ce în ce mai “populari” dar mai puţin pregătiţi pentru noile provocări pe care le impune economia, sunt înlemniţi în totala lor lipsă de viziune. Cu atât mai mult se întâmplă asta la noi unde un munte de semidocţi s-a-nălţat prin toate conducerile instituţiilor: sociale, culturale şi politice.

Nu ştiu ce să spun despre scriitura autohtonă. Eu cred, totuşi, că nu stăm rău. Însă, da, poate ar trebui să privim în grădina curentelor literare occidentale contemporane cu oarecare precauţie şi să avem mai multă încredere în a scrie după urechea şi simţirea noastră. Şi după realităţile noastre. Există material suficient.